Divanul cu musaca

Mi-e poftă de un fine dining turcesc, oare s-a schimbat ceva de când am fost la inaugurarea Divanului din Calea Floreasca, loc fancy și popular în egală măsură? Oare mai gătește Salih, maestrul mirodeniilor, omul care înnobilează acest bazar al gusturilor orientale – căci mâncarea turcească, oho, e departe de a fi doar aceea pe care o mănânci repede și fugi?

La toate astea mă gândesc în timp ce îmi ridic privirea din carte. Sunt în 135, mă îndrept spre masa rezervată de prietenii mei care stau în Olanda și au venit în vizită, nu sunt scorțoși, dar au gusturi rafinate, aproape că mă gândesc la cina ce urmează ca la un test, mi-ar plăcea să îi văd ridicându-se satisfăcuți de la masă, așa cum facem și noi când îi vizităm și cinăm la restaurantul indian de sub un pod din Utrecht sau la cel thailandez din Red District-ul Amsterdamului. Îmi voi lua o musaca, aproape salivez gândindumă la aburii pe care îi degajă porția zdravănă din vasul de ceramică în care se servește. O voi tăia, să se răcească mai repede, o voi compara cu felul meu favorit de mâncare, musacaua de vinete de acasă (numai că acolo savoarea era dată de carnea grasă de porc...), într-un fel se aseamănă, fiindcă musacaua turcească, precum cea ungurească, dacă permiteți, se deosebește de cea grecească, fiindcă nu e așezată în straturi, ca un tort.

Voi ajunge mai târziu cu o jumătate de oră, prietenii vor fi apucat să comande aperitive, adică „mezeler”. Rând pe rând, vor fi sosit la masă platouri cu „havuc koftesi” – chifteluțe din morcovi, carne uscată și muguri de pin, „patlican salatasi” – salată de vinete coapte, tahină și ulei de măsline, „sucuk” – feliuțe groscioare de cârnați uscați de vită picanți, „sicak hummus” – specialitate din hummus cald și muguri de pin din Uludag. Mă voi așeza la masă și voi cere musacaua care mi-a provocat reverii în autobuz – sau să iau, totuși, o „Adana Kebap” (kebab iute din carne de vită și oaie, la care aș adăuga din meniul de garnituri un „bulgur pilavi”, pilaf de bulgur)? A, să nu uit să cer „borșul”, cum îi zic eu sucului iute-iute și nespus de sățios din napi, care-mi umple papilele de bucurie.

Narghilea cu lapte gustat-ați?

Și ce-ar fi să mă dedau la niscaiva plăceri rafinate în timp ce-mi aștept musacaua, fiindcă m-am hotărât asupra ei, cum ar fi o narghilea? Numai să sorb cu multă cumpătare din ea – nu cum am făcut prima dată, la Istanbul, când o precedasem cu destule ceaiuri și cafele, ba și fumasem țeapăn, iar când am gustat din narghilea, miau țiuit urechile – turcul cu care eram la masă mi-a explicat apoi că ar fi echivalentul unui pachet întreg de țigări trase abitir în piept, deci, narghileaua nu-i chiar pentru oricine, trebuie să știi a sorbi, să-ți umpli cerul gurii de curcubee aromate, să-ncerc narghileaua cu votcă sau să mă abandonez între fumurile unei „sut nargile” – narghilea cu lapte, rețeta sultanului?

Și iată-mă ajuns, îmi salut prietenii, iau o gură din zeama de napi, vine și musacaua, le arunc o privire fugară și mi-e limpede că la Divanul din Floreasca e cum a fost de prima oară. E bine, gustos, cum trebuie.