Recenzia filmului ”Înainte să te cunosc”

Să vă pregătiți batistele pentru aceasta melodramă romantică închisă la toți nasturii, cum s-ar spune. Adică, iubirea inevitabilă între doi oameni care în condiții obișnuite nu și-ar întâlni drumurile, interesele și amorurile, dar în cazuri extraordinare totul este scris în stele. Adaptarea romanului lui JoJo Moyes de către regizoarea de teatru Thea Sharrock e un basm cu eroi, dar fără miracole. Dacă e ceva de apreciat aici, în ciuda schemei melodramei de rețetă hollywoodiană, este finalul cu picioarele pe pământ.

Louisa Clark (Emilia Clarke, Game of Thrones) este o tânără provincială, senină, vorbăreață și foarte pestrițchic îmbrăcată, dar mai ales încălțată, e fericită dacă poate să spună o vorbă bună, să facă un gest generos celor apropiați și, mai ales, să-și ajute financiar familia. Personaj „larger than life”, cum se spune, e o rudă apropiată a personajului Poppy (interpretată de Sally Hawkins) din filmul lui Mike Leigh Happy- Go-Lucky, dar circumstanțial înrudită și cu Eliza Doolittle, din My Fair Lady. Circumstanța e creată nu de un pariu, ci de un accident. Tânărul Will Traynor (Sam Claflin, Hunger Games), plin de viață, bogat, invidiat de toți și iubit de toate, suferă un accident în urma căruia rămâne paralizat, în scaun cu rotile, devine cinic, sarcastic și, în general, cu un gând final.

În mod normal, drumurile și destinele celor doi ar fi fost aproape imposibil să se întâlnească, din motive sociale și de clasă, fizice și chimice, din pricina intereselor umane, financiare și culturale; iubirea celor doi apare din alte motive și cu alte funcții, pe care fiecare le citește cum poftește, milă, drag, credință, umanitate, complicitate, bine, speranță, suferință etc. Viața prințului din castel (nu e o metaforă, e chiar proprietarul unui castel) e dată peste cap de această super-eroină, Louisa Clark, un nume care amintește de cuplul Lois & Clark din seria Superman, care face tot ce-i stă în putere să-l facă fericit.

E un gen de film (din aceeași serie ar fi The Fault In Our Stars) care nici măcar terapeutic nu poate fi catalogat, de vreme ce povestea pentru cei mai mulți nu oferă o reală identificare, iar actorii frumoși și arătoși sunt bine mersi, deci într-o minciună veselă și inutilă.

Cu toate că știm că suntem cu convenția melodramei la vedere, cu manipularea în plin exercițiu și cu mecanismele de facilă identificare, falsă autochestionare și tâmpă alinare, lacrimile curg râu (nu sunt ipocrită, am vărsat și eu câteva).