Recenzia filmului ”Francofonia”

Filmul lui Sokurov e un eseu despre artă și putere, despre Franța și istoria ei, despre o istorie a artei și despre Louvre, muzeu emblematic nu doar pentru Franța, ci pentru întreaga Europă. Regizorul rus Alexander Sokurov privește și contemplă Europa, în plin monolog care petrece filmul, regizorul rostește „În Europa, Europa e pretutindeni”, tocmai scoțând în evidență continuitatea culturală și istorică, printr- o scenă construită în 360 de grade de pe acoperișul muzeului, de unde vedem spații împădurite și bombardiere pentru ca într-o clipită să ajungem la Parisul contemporan. 

Sokurov a folosit în 2002, în Russkiy kovcheg/Arca rusească, muzeul Ermitaj din Sankt Petersburg ca spațiu de compunere și desfășurare a unei meditații filosofice și istorice, film dintr-un singur cadru, cu o figurație spectaculos costumată, în care un călător în timp, o fantomă reflexivă, chestiona istoria Rusiei.

Sokurov e un cineast care pune la îndoială sau care, în orice caz, ia la întrebări cinemaul și îl dă jos de pe piedestal, considerând că puține sunt operele ce vor rezista proba timpului și testul istoriei culturale.

Sokurov ia în serios istoria, faptele și adevărul, dar nu mai creditează schemele cinematografice clasice sau, în orice caz, comode, distante și așa-zis obiective; astfel, metoda lui Sokurov de chestionare a trecutului seamănă cu cea a lui W. G. Sebald, care șterge subtil, fermecător și în cunoștință granițele între ficțiune, adevăr obiectiv, eseu și interpretare. Astfel, piesa de rezistență și pretextul chestionării istoriei recente, a importanței culturii în contextul politic, muzeul Louvre pune la dispoziție mai multe etaje narative, de la, de pildă, o construcție (nu îi pot spune reconstituire, când vorbim de adevăr istoric) a privirii lui Napoleon (Vincent Nemeth) care rătăcește prin galerii însoțit de Marianne (Johanna Korthals Altes), simbolul național al Franței, sau, de pildă, situația muzeului  în vremea ocupației germane și discuțiile și negocierile dintre directorul muzeului, Jacques Jaujard (Louis-Do de Lencquesaing), și ofițerul german, contele Franziskus Wolff Metternich (Benjamin Utzerath). 

Conceput cu sprijinul directorului de imagine Bruno Delbonnel (cu care Sokurov a lucra la Faust), experimentul cine-istoric cuprinde, de asemenea, idei și opinii despre arhitectură, în care intervin și imagini de arhivă, pentru care se construiește un sound-design care ar putea intra în rezonanță cu o conversație a lui Sokurov însuși cu un căpitan de vas care transportă piese de artă.

Astfel, în 90 de minute, Sokurov pare mai degrabă să lanseze multe întrebări, să te conducă pe multe cărări, mai mult sau mai puțin bătute, într-un construct vizual de excepție, în care fără îndoială rămân multe lucruri nerostite sau omise, cu bună știință. Dar, spectatorul e invitat să fie vigilent, nu ignorant, iar asta nu poate fi decât un câștig.