Recenzia filmului ”Pete și dragonul”

Nu prea se mai fac filme de familie, cum sunt ele numite, dar primul semnal că poți da de unul dintre acestea este ca în distribuție să fie Robert Redford. Unul dintre puținii rămași în viață dintr-o generație deja aflată în istoria cinemaului, Redford, pe de-o parte, a îmbrățișat ca actor și ca regizor povești care au o legătură puternică cu dilemele morale, în care eroii aleg calea cea mai grea întru aflarea sau realizarea binelui, și, pe de altă parte, a sprijinit filmul american independent, ieșit din canoanele estetice și etice ale Hollywood-ului. 

David Lowery (regia Ain’t Them Bodies Saints, montaj Upstream Color) face un film de familie ca la carte, lăsând în urmă varianta din 1977 a poveștii orfanului Pete și a prietenului său, dragonul Elliot, și asumându-și un început de film destul de tulburător (dar, deh!, copiii nu se mai urcă pe scaune încă de la Bambi) pentru a construi o poveste care atinge o problemă actuală prin filtrul clasic al poveștii cu magie și vrăjitorie. În fine, așa își propune să facă, însă, undeva, pe parcursul narațiunii, drumurile se despart, ceea ce dăunează proiectului.

 Pete (Oakes Fegley) îl întâlnește pe Elliot cu șase ani în urmă, după ce supraviețuiește accidentului de mașină în care își pierde părinții și dragonul îl salvează din ghearele unor lupi (un soi de anti-Mowgli) și îl crește și îl ocrotește. În prezent, în pădurea în care își au cei doi adăpostul, începe o campanie de defrișări căreia i se opune activista Grace (Bryce Dallas Howard), al cărei tată (Robert Redford) fusese cu ani în urmă martorul unei întâlniri bizare și de neuitat cu un dragon, în aceleași păduri. 

Filmul are o măsură bună când aruncă un mesaj ecologist, cum e cel legat de defrișarea pădurilor și ocrotirea naturii, însă nu prea are nicio legătură cu idealizarea unei lumi, reîntoarcerea la inocență, binele care învinge răul și alte basme și vrăjitorii, deși tocmai asta pare că ar fi vrut și ar fi putut coagula filmul. 

Astfel, lucrurile rămân separate, dragonul și oamenii care cred în el (orice ar însemna asta) și problema naturii (exterioare și interioare, deopotrivă) care ne privește pe toți, cerându-ni-se nouă, spectatorilor, să avem o reacție. Deși susținută bine de CGI și sprijinită de figura duioasă și sunetele caraghioase ale blănosului Elliot (un soi de mix între Chewbacca, din Star Wars, și Falkor the Luck Dragon, din The Neverendin Story), partea magică, invizibilul (inclusiv dragonul nu se arată oricând și oricui), inefabilul rămân fie neinteresant speculate, fie se împiedică de clișee.