Dublu

Dublu este lungmetrajul de debut al regizoarei Catrinel Danaita, film despre „debusolarea unei generații”, așa cum declară regizoarea, în fapt, despre o criză existențială mai mult sau mai puțin de substanță a unui bărbat care nu prea mai știe ce vrea și de ce are nevoie, în care totul în jur și în el e aproximativ.

Tot într-o declarație de presă, regizoarea își explică alegerea unui personaj principal masculin și spune că s-a temut să nu fie subiectivă, să nu fie prea aproape de subiect în cazul alegerii unui personaj feminin central și și-a dorit, dimpotrivă, să păstreze distanța obiectivă asupra subiectului. Din start, filmul are o problemă sau o eroare, opțiunea e de a nu-și asuma privirea subiectivă, intimă și particulară, ceea ce, sigur, o ține pe regizoare la adăpost de vreun eșec major mai ales atunci atunci când Bogdan Dumitrache devine plasa de salvare în care își aruncă tot filmul.

Personajul lui Dumitrache, construit mai degrabă din câteva scheme sau notițe luate la repezeală, care nici nu fac din personajul central unul foarte atașant și nici reprezentantul vreunei generații, este un caz comun de bărbat peste 35-40 de ani căruia nu-i este de ajuns ce are, care se cam uită cu jind la o vârstă aproape dusă, căruia îi este greu să își asume responsabilități sau să țină piept unui conflict și care are nevoie de o mare încercarecare să îl trezească. E o sumă de clișee, chiar dacă recognoscibile, însă numai o simplă traversare a lor nu face să funcționeze empatia sau simpatia. Norocul personajului și, mai departe, al lui Bogdan Dumitrache, care-l interpretează, e că are destul de multe momente senine, de hlizeală, ironie și autoironie care mai schimbă macazul schemei personajului „upper middle class” mâhnit sau în necaz, pe care le-am văzut în Poziția copilului sau Din dragoste, cu cele mai bune intenții.

Cadrele fixe în care încremenește povestea vin în ton și cu distanța, și cu „obiectivitatea” despre care vorbește regizoarea, dar care nu servesc poveștii, care se plimbă în diverse spații (club, plajă, casa cu pajiște a verișoarei, casele aseptice ale bărbatului și prietenei) ce devin doar un soi de ilustrate, în care simpla prezență a unor intruși (păianjen, gândac sau cioară) nu este suficientă pentru realism magic, așa cum își dorește regizoarea.

Apropo de personaje, fantasma  sau personajul Mariei Dinulescu, care pendulează între realitate și reverie, poate ar fi avut nevoie de mai multă prezență care să descopere mai multe despre personajul masculin și ar fi putut fi folosit drept vehicul dramaturgic mult mai meșteșugit. Personajul ar fi ajuns să se chestioneze pe sine și pe cei din apropiere, conjunctural, dar firesc și plauzibil, nu prin forța unui accident (care face o trimitere facilă și dăunătoare către Din dragoste, cu cele mai bune intenții).