Ce mai are Mircea Cantor de demonstrat?

Mircea Cantor (36 de ani) e printre cei mai apreciati artisti conceptuali ai lumii. In 2011 a primit Prix Marcel Duchamp, cea mai inalta distictie artistica franceza acordata unui tanar artist, dupa ce in 2004 castigase Prix Ricard. Lucrarile sale se afla in colectia permanenta a unor institutii ca MoMA (New York) sau Centre Pompidou (Paris), dar si in colectii private precum cea a lui Yvon Lambert, galerist care il si reprezinta. Muzeul National de Arta Contemporana din Bucuresti ii gazduieste pentru un an expozitia retrospectiva Q.E.D., care cuprinde mare parte din creatia sa de pana acum. Am stat impreuna la etajul 3 al Casei Poporului, privind terenul viran pe care se inalta semeata Catedrala Mantuirii Neamului.

Mircea Cantor, Sic Transit Gloria Mundi, 2012, 4 minute, film High Definition, Sunet: Toaca Mănăstirii Putna, Courtesy the artist, Yvon Lambert, Paris, Dvir Gallery, Tel Aviv and Magazzino, Roma

Q.E.D. e prima ta expozitie solo in Romania. Ce relatie ai cu Casa Poporului? 

O relatie de dragoste! (rade, pufneste) Un element declansator al acestei aventuri a fost ideea de a aduce casa maramuresana (Threshold Resign, 2012) in Casa Poporului. Initial era doar asta: casa in casa; un fel de scurtcircuitare a locului. Apoi am venit aici, am vazut spatiul si am decis sa fac o expozitie mai mare, care a crescut pana am ajuns la peste 30 de lucrari, majoritatea creatiei mele de pana acum. Mai am un proiect nebunesc, care sper sa se realizeze pe parcursul expozitiei: vreau sa inconjor Casa Poporului cu o cireada de 365 de vaci. I-am spus Calea lactee – o masa de animale care merg pasnic intr-o orbita galactica. Vacile au un ritm foarte special, stiu din tineretile mele, cand mergeam la bunici. 

Mircea Cantor, Calea Lactee, 2013, Tuş pe hârtie de bambus, 15 x 21 cm. © Mircea Cantor

In 2000, cand ai propus o lucrare spre achizitionare, Muzeul National de Arta Contemporana din Bucuresti te-a refuzat. V-ati „impacat” intre timp?

Tu, n-a fost nicio cearta intre noi. Sunt foarte multe institutii si muzee prestigioase care mi-au refuzat lucrari. Sunt ok cu asta, e treaba lor. Lucrarea aia (All the Directions, 2000) a ajuns intr-una dintre cele mai importante colectii private din Franta (Yvon Lambert, n.r.) si ii sade bine acolo. Acum, insa revine la MNAC, in expozitia mea.

Mircea Cantor, All the directions, 2000, 137/180 cm, inkjet print, Plexiglas, Courtesy the artist

Repeti de cate ori ai ocazia ca „traiesti si lucrezi pe Pamant”. Cum e sa fii un cetatean al lumii?

Trebuie sa trecem dincolo de clisee. E important ca oamenii sa vina deschisi spre tine ca artist. Sa nu zica: „A, e roman! Sa vedem ce face romanul asta.” Da, sunt lucruri care ma inspira din Romania, sunt lucruri care ma hranesc, dar nu numai de aici. Cred ca trebuie sa treci dincolo de originea unui lucru pentru a-l intelege. Suntem oameni, suntem artisti, abia dup-aia avem un pasaport. Pasaportul nostru trebuie sa fie terenul intalnirii cu celalalt. 

E absurd sa spui: „Imi iubesc Tara!” Care tara? Tu cunosti Bucurestiul, Constanta (unde mergi la mare), poate inca niste locuri unde-ti faci vacanta. Dar stii ce se intampla in Tara Hategului, de pilda? 

Decizia ta de a pleca din tara a fost motivata de o acuzatie de pornografie…

Eram in anul II la Facultatea de Arte din Cluj si primisem o tema: sa dialogam cu o lucrare din istoria artei. La vremea aceea (1998), am avut ideea sa iau lucrarea lui Courbet, Originea lumii, si sa-mi fotografiez prietena in aceeasi ipostaza: cu sexul in fata, picioarele desfacute, draperie dincolo de sani, stii lucrarea. Cand am adus-o in sectie, profesorii: „Vai, ce-i asta? Pornografie!”. „Nu, e una dintre cele mai cunoscute lucrari din istoria artei!”, le-am zis eu. Nu stiu daca au facut sau nu legatura cu Gustave Courbet, dar reactia lor a fost tampita.

Voiam sa duc mai departe tot ce-mi cereau ei. Daca-mi cereau sa fac colaj, eu nu taiam bucati de hartie pe care sa le lipesc laolalta. Luam imagini dragute din reviste foto (apus de soare, puisorul care iese din ou) si faceam un fel de graffiti pe ele, foarte pertinent, obraznic. Nu era un gest gratuit, doar ca sa-mi enervez profesorii, imi sustineam teoretic colajul, cu referinte la Statutul operei de arta, de Vilém Flusser, la Walter Benjamin. Le aratam ca relatia text-imagine e un colaj in sine. Dar ei voiau doar sa vada ca am prins tehnica. Toate astea cumulate au umplut paharul si am plecat.

Ai plecat din Romania facand autostopul catre „orice directie” (chiar lucrarea refuzata de MNAC)…

Asta-i un mit. Lucrarea (All the Directions, 2000) are alta poveste. Eram in Franta la studii de master si trebuia sa plecam in America, toti cei din grupa. Mie mi-au refuzat viza pe motiv ca sunt „potential emigrant”. M-am enervat – toti plecau, era prima oara cand as fi ajuns in State –, asa ca mi-am zis „ok, situatia asta trebuie fructificata!” Am ales sa fac o lucrare pe care le-am dat-o colegilor s-o ia cu ei, fiindca ei aveau o expozitie, iar eu nu puteam fi acolo. Am facut o serie de fotografii in care faceam autostopul la periferia Nantes-ului cu o pancarta pe care scria „Heaven”. Mi-am zis: „A, Heaven, America, the Big Dream…” Da-i shit, ca n-ajung in Heaven. Si-am zis atunci, hai sa fac cu „Hell”, stii? Dar devenea prea literar, asa ca pana la urma am aruncat textul si am mers doar cu o pancarta goala: asta sunt eu, ma duc in orice directie, orice posibilitate, toate drumurile deschise. De-atunci si pana acum asta e un statement foarte puternic pentru mine: de a lasa drumuri deschise si de a nu-mi fixa unde vreau sa ajung.

Cum crezi ca s-ar fi intamplat lucrurile pentru tine daca ai fi ramas in Romania?

Nu stiu. Unpredicteble future. Am o lucrare in expozitie care se numeste chiar asa. 

Mircea Cantor, Untitled (unpredicteble future), 2004, light box, 60x80 cm, © Mircea Cantor

Cum ar fi inteles Marcel Duchamp lucrarile tale? 

Cred ca mi-ar fi dat sah mat. (In ultima perioada a vietii, Duchamp a renuntat la arta si s-a apucat serios de sah, n.r.) Marcel Duchamp a stiut intotdeauna sa se inventeze si sa se reinventeze. In ’42, cand a avut loc retrospectiva First Papers of Surrealism, stii ce-a facut? Tine cont, suntem la 30 de ani diferenta si avem de-a face cu spiritul american: documentare temeinica, crearea de arhive, dar unii dintre artisti inca traiau… Duchamp a avut puterea asta peste timp de a propune o lucrare inedita pentru acea expozitie: a cerut organizatorilor sa prinda intre simeze, printre lucrarile istorice, sute de metri de sfoara, impanzind spatiul expozitiei, si a trimis cativa copii sa se joace cu o minge printre ele. Iti dai seama? La aproape 60 de ani, sa faca treaba asta, cand tu voiai sa-l mumifici! De trei ori s-o reinventat Duchamp: o data cu Nud coborand scarile la Paris, dup-aia cu „pisoarul” la New York, apoi cu chestia asta.

 Mircea Cantor, Epic-Fountain, 2012, Safety pins, gold 24k, 942 cm high/ 21cm large

Ai expus la Centrul Georges Pompidou o secventa ADN realizata din ace de siguranta de aur. Ce spune lucrarea ta despre decodificarea genomului si manipularea acestuia de catre oameni? 

E un prag la care omenirea a ajuns astazi. Suntem pe o muchie de cutit. Practic, asta am vrut sa arat prin acul de siguranta, care e un element arhaic (vine de la fibula din antichitate) si care s-a transmis in timp. In secolul al XIX-lea a fost patentata de un inventator american si a devenit acul de siguranta pe care-l stim noi astazi. Asta am descoperit ulterior, dar mi-a placut termenul englez de safety pin. Cu toate ca in franceza (épingle de nourrice) si in italiana (spilla da balia) are o cu totul alta conotatie – „acul doicii”. Ma intereseaza aceasta desfacere a ADN-ului, aceasta posibilitate ca acul de siguranta sa se desfaca si ca lucrurile sa scape de sub control. Incepem sa intram in ceea ce avem noi mai intim, dar in ce scop?

 Mircea Cantor, Epic-Fountain, 2012, Safety pins, gold 24k, 942 cm high/ 21cm large

Cum in ce scop? Eu mi-as pune branhii ca sa pot inota zile intregi prin oceane. Tu ce mutatie ti-ai alege?

Mi se pare ca suntem perfecti asa cum suntem. Nu m-as mutila. Inca nu mi-am descoperit propriul potential. Folosim doar 4% din capacitatea creierului nostru. Unde naiba e restul de 96%? Ne tot agatam de chestii exterioare, dar nu facem nimic cu noi.

Making of "DNA KISS", MNAC Bucharest, April 2013, © 2013 Mircea Cantor. All rights reserved

E foarte multa spiritualitate in lucrarile tale. In ce crezi?

In ce cred? Uau! Tu, eu cred in puterea de a te depasi. Cred ca poti sa fii mai bun a doua zi. 

Daca te uiti in toata istoria artei, chiar si in modernism (vorbim aici de Kandinski, Malevich), peste tot a fost prezenta notiunea de spiritual. Forta Patratului Negru! Ala nu-i un patrat negru doar asa, era o abstractizare a Absolutului, chiar daca n-o zicea Malevich la modul direct. Ma intereseaza cum se continua acest fir rosu, dar nu printr-o programa dogmatico-religioasa. Eu nu sunt religios in sensul in care e inteles termenul asta azi in Romania. Pe mine ma intereseaza spiritualitatea care are impact direct, nu teoretic, nici de tip taliban, agitprop.

Mircea Cantor, Rosace, 2007, Plexiglass, soda cans, 157 1/2 x 157 1/2 inches (400 x 400 x 2 cm)

Un rosariu realizat din cutii de bauturi carbogazoase. Exista Biserica Coca-Cola? 

Aici e vorba de puterea noastra de a investi lucrurile cu dumnezeii nostri. Una din poeziile lui Nichita care-mi place mult e Elegia a doua: „O, nu te taia la mana sau la picior,/ din greseala sau dinadins./ De indata vor pune in rana un zeu,/ ca peste tot, ca pretutindeni,/ vor aseza acolo un zeu.” Asta facem noi, oamenii: indumnezeim tot ce intra in campul nostru magnetic. Da, exista un Dumnezeu Coca-Cola. Pentru foarte multi, chiar! Exista un dumnezeu al Facebook-ului, al televizorului. Investesti timpul tau, forta ta in lucrul acela. De fapt, despre asta e si credinta: legare. Spiritualitatea tine de felul in care iti orientezi aceasta forta.

 Mircea Cantor, Rosace, 2007, Plexiglass, soda cans, 157 1/2 x 157 1/2 inches (400 x 400 x 2 cm)

De ce ai ales-o pe Monica Barladeanu pentru lucrarea ta Sic Transit Gloria Mundi?

De la inceput voiam sa fac filmul in Romania, mai ales ca pe coloana sonora e toaca de la Putna. Monica mi s-a parut o figura foarte enigmatica, se potriveste foarte bine cu tema lucrarii: arderea acelui fir, un fel de absorbtie a faptului ca totul e trecator. Ce inseamna asta, de fapt? Nu ca trece viata, asta oricum se intampla, ci ca trece conditia noastra. Sa-ti amintesti ca totul trece ca acea flacara prin mana ta in timp ce tu esti intr-o permanenta cersetorie, intr-o conditie de cersetor.

 Mircea Cantor, Sic Transit Gloria Mundi, 2012, Production still, 4mn 6s, HD movie

Inteleg ca vei avea invitati speciali in expozitie in fiecare luna, pe 10, timp de un an. 

Da, am creat o camera de oaspeti la care tin foarte mult. Nu o data s-a intamplat, chiar daca in alt fel, sa invit pe cineva in expozitia mea fiindca simteam ca se leaga lucrurile. Asa ca am creat o lista de oaspeti – voiam sa arat legatura pe care am pastrat-o cu Romania si cu foarte multi oameni de aici, fie ei artisti sau artizani. O sa vina, de pilda, un cantor de la biserica din Breb (Maramures) cu care am lucrat la un cantec de inmormantare pentru Prag resemnat (o sa aiba un performance pe 10 octombrie la care trebuie neaparat sa ajungi!). O sa vina Andrei Serban, care va face un happening cu actori. O sa vina un fotograf din Maramures, un tip extraordinar care isi fotografiaza satul de 20 de ani: femeile satului, nuntile din sat, o privire din interior. Am invitat-o pe Victoria Berbecaru, doamna cu care am descoperit tesaturile si covoarele maramuresene, cu un covor vechi din biserica din Botiza. L-am invitat si pe Matei Visniec cu o piesa de teatru in care joaca trei actrite din Bacau si din Bucuresti. Inchei cu copiii mei ca invitati speciali. 

Mircea Cantor, Prag resemnat, 2012, lemn de brad, 7m x 5m x 7m (L x W x H), Photo credit: © 2012 Mircea Cantor

Deci in expozitia ta se intampla tot timpul lucruri…

Daca tot sta un an de zile, trebuie sa o fac vie. Sa nu vina lumea: „Na, ok, iarasi Cantor…” Sa aiba chestia asta organica, de marcare a unor momente: Geta Bratescu, Ion Grigorescu, Miklos Onucsan, Rudolf Bone (cu care o sa fac un performance chiar la vernisaj). Imi place lucrul asta, ca artist trebuie sa indraznesti…

Vorbeai mai devreme de o cireada de vaci care va inconjura agale Palatul Parlamentului. Crezi ca vei primi autorizatie pentru un astfel de gest?

Eu CRED ca da! Asta-i chestia: trebuie sa CREZI. Cand m-am dus la Yvon Lambert si le-am zis: „Vreau sa pun in expozitie un lup si o caprioara!”, ce crezi ca mi-au raspuns? „Credem, hai! Ce putem face?” Intelegi, asta e atitudinea sanatoasa cu care sa pornesti spre lucruri. Nu ca „uai, cum o sa obtinem autorizatii?” Nu ma intereseaza! Sa facem! Cand le-am zis ca vreau 33 de cersetori prin mainile carora sa treaca un fir de dinamita, crezi ca mi-am pus problema unui refuz? Vreau sa fac asta, aduceti-mi luna de pe cer!

Unde gasesti inspiratie pentru lucrarile tale?

Nu stiu, peste tot. Nu exista un loc. Exista situatii, exista conjuncturi, exista scurtcircuite care se declanseaza, trebuie doar sa stai cu ochii deschisi in patru.

Ti-e clar care vor fi urmatoarele tale lucrari?

Nu, si ma bucur ca-i asa. Tu, era o perioada in care am facut Deeparture (2005). Eram asa de angoasat, ma tot intrebam ce naiba sa mai fac dupa Deeparture? La fel s-a intamplat cu The Landscape Is Changing (2004), manifestatia cu oglinzi din Tirana, ce naiba sa mai fac dupa asta? In 2007 am avut ideea filmului Shadow for a While – am ars un steag, dar i-am filmat doar umbra –, in care ma joc intr-un fel subtil cu mediul imaginii in timp. Nu vezi al cui e steagul – al Romaniei, al Americii, al Israelului? –, doar o umbra care se descompune.

Mircea Cantor, Shadow for a while, 2007, 16 mm, black and white, silent, Running time 2 minutes

Chiar asa, focul are umbra?

N-are umbra, doar intensitatea aceea subtila a caldurii, apoi fragmente care cad. Lucrarea asta a si fost achizitionata de MoMA impreuna cu Deeparture. A fost intotdeauna intrebarea asta: „What’s gonna be next?” Dup-aia, in 2009, a venitTracking Happiness, cu fetele care matura pasii in nisip, si Vertical Attemp, baiatul care taie firul de apa de la robinet. In 2011 am facut doar filmul asta scurt, I Decided Not to Save the World, tot cu fiul meu. Iar in 2012, Sic Transit Gloria Mundi, iarasi atac masiv, va fi pe afisul Bienalei de la Sydney.

Multi artisti au o problema ca arta e vanduta ca marfa…

Eu nu cred ca au o problema, eu cred ca nu au solutii (rade). Am o prietena in Franta, Judith Benhamou-Huet, care a scris o carte: Les artistes ont toujours aimé l'argent. Ar trebui tradusa si in romana.

Care-s artistii pe care-i admiri?

Nu sunt artisti pe care-i admir, mai degraba lucrari care-mi plac de la diversi artisti, incepand cu Piero della Francesca sau chiar mai departe, pornind din pesterile Lascaux. Am descoperit recent o chestie absolut incredibila la Manastirea Putna. Cum am lucrat acolo cu calugarii, m-am imprietenit cu ei. Si un calugar de la Departamentul Media, ca sa zic asa (fiindca au transmisie live a slujbelor, cu echipament superprofi), mi-a aratat  niste fotografii facute dupa niste manuscrise de la Sucevita. Dumnezeule, ce exista in manastiri! Eu n-am vazut niciodata, poate sunt ignorant! E un fel de tetraevangheliar decorat cu miniaturi superbe. N-am vazut in niciun muzeu asa ceva. 

Mircea Cantor, Tracking Happiness, 2009, 11 minutes, stills from the film, S -16mm transfered on HDCAM, Sound: Adrian Gagiu, © 2009 Mircea Cantor, Courtesy the artist; Yvon Lambert, Paris and Dvir Gallery Tel Aviv

Ce crezi despre Bucuresti?

Tu, mi se pare unul dintre cele mai cool orase din lume astazi! Desi nu stau aici, vad efervescenta asta in care oamenii vor tot timpul ceva, oamenii te iau foarte tare, oamenii te fura. E un oras al potentialului, cu un amestec foarte vibrant, imi aminteste de Mexico City. Imi place contrastul asta: super bogatie – super saracie. Pana si Casa Poporului pare integrata in viata orasului. Ce-ai face in locul Casei Poporului? Un Central Park? L-ai chema poate pe Rem Koolhaas care ti-ar face un nod arhitectonic… Am fost la Budapesta, sau Praga, stii, e asa o lancezeala, ai impresia ca esti intr-un sanatoriu. In Bucuresti, toata nebunia asta tine lucrurile sa nu se termine, dar parca vrei sa le termini.

Ce nu-mi place in Bucuresti – cum a devenit tot Lipscaniul all set. De parca ar exista o reteta europeana: trebuie sa avem un centru in care turistii sa se goleasca de bani si sa-si defuleze urletele. Fake-ul asta de disneylandizare ma intriga. Pe de alta parte, e o chestie coerenta unde vii la gramada si i-ai rezolvat pe toti astia de cheap flight. Stii ca pui politie pe Magheru, pe Bratianu, si ai securizat zona.

Expozitia ta se cheama „Q.E.D.”, o formula pe care o stim cu totii de la orele de mate. Esti cumva ruda cu inventatorul teoriei multimilor, matematicianul Georg Cantor?

Nu. Dar, apropo de asta, am descoperit o carte care se numeste Cheia succesului in afaceri, de Mircea Cantor. Cand ma-ntreaba cate unii „Cum ai reusit, ma, sa te realizezi?” le fac cadou cartea asta (rade cu pofta).

Articol publicat pentru Șapte Seri în data de 16.11.2014