Camera din faţă

"Toate-s vechi și nouă toate”

Locul e bine cunoscut de boema urbană. Teoretic, nu mergi acolo de foame, nici la băut cu prietenii. Practic, atmosfera locului face ca multe motive de întâlnire să își găsească backgroundul potrivit în „cămăruţa” bunicii. Faci o călătorie certă în timp, fie în trecutul personal, fie în cel pe care îl bănuiești doar din cărţi.

Ș i nu e vorba doar despre decor. Pozele vechi duc cu gândul la povești romanţate, mileurile, cuierul și scaunele Thonet te plasează undeva în zona interbelică, peștele de sticlă, vazele de cristal sau telefonul „cu roată” dau tonul optzecist, mașinile de cusut seamănă cu una din amintiri, a mamei sau bunicii, meniul e și el ca un ziar vechi și pe alocuri vezi titluri de șlagăre apuse sau reclame vechi insinuându-se din rame de lemn în tonuri neutre, dar nu de asta ai senzaţia familiară. Obiecte vechi s-au mai văzut pe post de decor și în alte cafenele, ceainării, băruleţe. Și mirosul de cafea aromată e specific multor locuri și e plăcut. Îţi gâdilă nările ca în desene animate, aproape ca un abur vizibil. Starea de bine și de acasă la cineva drag o dă și coloana sonoră. Nu cea muzicală, foarte bine aleasă, ci vorba blândă și ușor glumeaţă a celor care te întâmpină și te servesc, după ce îţi recomandă cu talent de medium poţiunea magică ideală pentru desăvârșire momentului. 

Și aici am să exemplific cât pot de clar. La prima vizită aveam recomandări de la câţiva prieteni și răsfoisem deja pozele de pe Facebook și Instagram. Știam despre vorbele de duh citate din autori celebri și date mai departe de mămăiţa virtuală, inscripţionate pe o tablă neagră cu cretă, menite să mai îndulcească ziua și să te inspire. La această primă vizită am venit deci cu încrederea că găsesc un loc care va căpăta importanţă istorică în propria biografie și cu un El cu care aveam intenţii romantice, credeam eu, nu foarte vizibile. Ne-am așezat lângă fereastră, am descoperit fiecare detalii de decor pe care fie le-am avut, fie le-am fi luat acasă, am răsfoit meniul și am crezut că am ales cam ce ne dorim, apoi a venit cel care urma să ne servească și care probabil „ne citise” pe fiecare cumva, că s-a oferit să ne recomande el ceva special. A ales pentru noi un ceai verde cu iasomie, teoretic. Practic, ceva mult mai complex, numit Jasmin Dragon Phoenix Pearl. Nu știu de ce, când îl descriu cuiva acum, am tendinţa să îl numesc Sărutul Dragonului. Boboci minusculi de iasomie care înfloresc după apusul soarelui, deși au fost culeși dimineaţa, ale căror petale sunt învăluite de frunze de ceai verde într-o manieră pe care numai artizanii cu dăruire și maximă meticulozitate o pot face, rezultând perluţe verzi, cu o aromă de grădină de primăvară seara, când adie vântul și ieși la plimbare ca în adolescenţă, sperând că de data asta nu vă ţineţi doar de mână. 

Ceaiul ca ceaiul, bun și fin, dar descrierea pe care i-a făcut-o, și pe care nu o pot reproduce integral, spunea ceva despre îmbrăţișarea și fuziunea duetului de ingrediente de parcă ar fi fost inventate de Cupidon și Afrodita în același timp în scopul de a avea efecte afrodisiace. Mental, cel puţin, seducţia a fost totală. 

La desert aveau faimoasele lor felii de tort de casă, reţete unice. Lui i-a recomandat un melanj orgasmic de ciocolată, din care am gustat și eu și am simţit vreo cinci gusturi venind în valuri, unul după altul. A mai cerut o porţie. Mie, pentru că am spus că prefer texturi mai ușoare, mi-a recomandat un tort cu nucă de cocos și nuci verzi. Fineţea întruchipată.

Următoarea întâlnire a fost una oarecum business. Era totuși după o zi obositoare și se simţea nevoia unui răsfăţ, dar se cerea și ceva cu efect de calmare. Așa am descoperit salvia și, mai ales, infuziile de plante. A urmat una cu o prietenă dragă, alături de care am senzaţia că sunt la o ședinţă de psihoterapie, dar una motivaţională, nu invazivă. Genul de om cu care ai amintiri de depănat, dar și discuţii profunde. Am savurat împreună cel mai bun capuccino din viaţa mea, într-o ceașcă uriașă, conţinând 1.300 de mililitri de bunătate. Și dacă nu mă simţeam deja ca în Alice în Ţara Minunilor doar de la dimensiunea ei impresionantă, autorul a avut grijă să modeleze pe spumă un cap uriaș de pisică, la fel ca Pisica de Chesire, Rânjitoarea din poveste. Iubitoare de feline fiind de fel, am simţit că mi s-a adresat foarte personal cu acest gest. Vizita cu pricina era în preajma sărbătorilor și am ales pentru cadouri ceaiuri și cafele de parcă eram în magazinul cu poţiuni magice, bomboane colorate și seturi pentru ceai menite să îi introducă și pe alţii în atmosfera de introspecţie și răsfăţ. 

Au trecut anii, vorba cântecului, iar Camera din faţă a început să devină și mai familiară, deschizând noi încăperi. Ca și cum am devenit prieteni și mai apropiaţi între timp și suntem primiţi în toată casa. Toate mirosind a lemn, a amintiri și bunătăţi. Acum apare mai des senzaţia că am intrat în casa din „La Medeleni”. În plus, în afară de tradiţionalele dulcegării și licori, acum, că am devenit ai casei, suntem invitaţi și la masă.

Majoritatea ingredientelor sunt bio, totul are gust de home made...

Mâncarea din meniu e o noutate care încântă toate simţurile. Majoritatea ingredientelor sunt bio, totul are gust de home made și totul dă senzaţia că ai primit extra toping sau extra porţie pentru că cineva te cunoaște bine și știe exact ce îţi place. Din nou, efectul de magie. Rulada cu cașcaval, de exemplu, nu era atât de generos acoperită cu acel cașcaval topit nici dacă o făceam singură. Potolește foamea, dar ai impresia că nu ai venit acolo de foame, ci de poftă. Te simţi plin și total satisfăcut, dar te gândești deja că trebuie să îţi mai faci drum pe aici curând, să mai experimentezi o dată. Simţi și că trebuie să spui cuiva ce ai descoperit și poate faci o poză pentru social media, chiar dacă prezenţa telefoanelor nu prea e încurajată și nici necesară. E un loc unde vii să te conectezi cu alt fel de energii decât cele pe bază de electricitate.

De Ana-Maria Năcioiu

Web:http://cameradinfata.ro/

Insta: @cameradinfata