Sora Geamănă sau Ce nu vrem să se întâmple la Roșia Montana

Acum 30 de ani, Geamăna era o comună înfloritoare. Se cultivau fructe, legume, se făcea pălincă de te lingeai pe buze. Oamenii aveau multe vaci și erau bogați pentru standardul zonei. Apoi au venit comuniștii și le-au zis că trebuie să se mute. Din opt sate, azi a mai rămas doar unul. Restul a fost acoperit de reziduurile toxice ale exploatării de cupru de la Roșia Poieni. Doar turla bisericii se mai înalță din lacul de steril. M-am dus să văd și eu pe viu ce-am văzut doar în poze.

Ne-am strâns în centrul Roșiei Montane și am făcut un convoi de mașini care, pe drumul strâmt de pietriș, arăta mai ceva ca autocarele umanitare ale lui Putin. Numai că noi nu mergeam cu cioara vopsită. Aveam numere de înmatriculare din suficiente județe cât să-ți faci partid politic. Și-am trecut așa printre aluni, prin noroaie, gropi și băltoace. Încă nu se zvântase cu totul pământul după ploaia care-a curs o noapte întreagă, dând jos corturi și chiloți și ciorapi. Măcar nu se ridica praful în urma noastră. Prima oprire a fost spontană. Am frânat cu toții la comandă și ne-am dat jos din mașini, deși ghidul nostru n-ajunsese încă. Ne găseam pe o fâșie îngustă de pietriș care despărțea peisajul ca o dihotomie antică. De o parte valea înverzită și umedă căreia îi spune Valea Șesii, de cealaltă o vale sterilă, plină ochi cu material din care nu va mai răsări pentru sute de ani niciun fir de iarbă. 

Ne plimbam pe barajul lacului de decantare, o namilă de 100 de metri pe care Cupru Min vrea s-o mai înalțe cu 10 metri ca să ducă mai departe exploatarea. Acolo unde s-au deversat primele reziduuri, lichidul s-a evaporat dând naștere unui peisaj selenar, ca un fel de noroi ridat, care continua zeci de metri până devenea din nou o pastă gri cu nuanțe roșiatice, galbene, turcoaz și albe. Înarmat cu o hartă rusească din anii ’70 peste care a suprapus situația actuală a locului, Alex, ghidul nostru (care între timp coborâse în trombă dintr-un Matiz) ne-a explicat că iriziunile apei depind de substanțele toxice predominante în deversări și-apoi ne-a lovit cu niște cifre. Lacul de decantare ține de cea mai mare exploatare de cupru din România și a doua din Europa. La Roșia Montană scara exploatării ar fi de patru ori mai mare dacă s-ar da drumul proiectului. Muntele măcinat de la Roșia Poieni are 1180 de metri. 

Până azi s-au exploatat doar 300 dintre ei. Totuși, România nu e un exportator important de produse din cupru și nici măcar de materie primă. Mare parte a industriei românești a fost vândută bucată cu bucată la fier vechi de diverși „investitori” apăruți după Revoluție, care au semnat contracte de nimic cu Statul. Cuprul este un metal ductil cu conductivitate termică și electrică foarte mare, resursă căutată intens pentru aplicațiile sale tehnologice. România are cele mai mari rezerve exploatabile din Europa. Mai toate firele, cablurile și tot mai multe circuite integrate folosesc cuprul pentru conductivitatea sa electrică superioară. Circa 60% dintre rezervele României (900.000 tone) se găsesc în zona controlată de Cupru Min, adică pământul de sub tălpile noastre. Au fost evaluate la 5 miliarde de euro. În 2012, S.C. Cupru Min S.A. Abrud a fost vândut unei firme canadiene (Roman Cooper Corp) pe 200 de milioane de euro și o redevență de nimic (4-6%), cum ne-a obișnuit Statul român.

Licitația a fost apoi anulată, fiindcă părțile nu s-au mai înțeles. Cupru Min e singura exploatare de cupru a României care mai funcționează. La 40% din capacitate. Va fi scoasă din nou la licitație sau va fi dezmembrată și ea? Mergem mai departe pe același drum din care roțile aruncă pietre. Soarele zvântă băltoace și din direcția opusă nu apare nicio mașină. Lacul de steril ne flanchează insistent pe dreapta. Ar putea fi flegma întărită a unui uriaș, în cazul ăsta a Statului; în altele o dă Corporația. Din depărtare se înalță turla unei biserici, singura clădire care n-a fost încă acoperită de lacul de steril. Pe vremuri, se afla pe un deal înalt, deasupra satului. Apa toxică urcă și ea în fiecare an. Afară de cea îngropată, mai sunt trei biserici în zonă. Prima dintre ele e deja la 5 metri de lacul de steril și la 2 metri diferență de nivel. Va fi, la rândul ei, înghițită încet de mâzgă.

Oprim și ne așezăm pe iarbă în curtea unui localnic. Nea Victor e pensionar. Stă aici din tată-n fiu. El și soția sunt una dintre ultimele 20 de familii rămase în zonă. Înainte erau vreo 400. Îl întrebăm cum îi e, ce probleme are de când a început exploatarea. „Totu-i frumos până nu se-ntâmplă”, glumește el cu un aer molcom, specific ardelenesc. Nea Victor și nevasta lui par să se fi adaptat bine chiar și în aceste condiții, cum să le spun, vitrege. Unii comentează că atitudinea lui Nea Victor aduce un pic a „și noi futem buha”, dar fără încrâncenarea Sandei Lungu. El e gras și rumen în obraji, ea e o lele fericită peste poate că i s-a umplut curtea de oameni cum n-a mai văzut ea de mult de tot, de la vreo nuntă, poate chiar a ei. A ieșit din casă, a dat cu ochii de noi, ne-a umplut de complimente și ne-a chemat să ne dea mere. Am trimis copiii la înaintare și am rămas să ascultăm mai departe povești din partea locului. 

— Cum vă e aici?— No, îi binie.

— Ce v-au zis când au venit cu exploatarea?

— „Facem o lucrare, va merge treaba binie, o să fie locuri de muncă, facem drumuri.”

— V-au amenințat?

— No, se mai impunea. Unii n-au vrut să plece, dar nu prea puteai crâcni. Cel mai tare ne-a durut când au intrat cu buldozerele în copaci. Despăgubirea a fost foarte mică, dar la unii le-a dat pământ pentru casă pe lângă Jidvei.

— Ce vă supără cel mai tare?

— Că suntem cam izolați aici.

— Apă de unde luați?

— De la izvor. Fântână n-avem.

— Dar dacă ați avea fântână, credeți că apa ar fi bună de băut?

— Mai vin aici de la stat, mai fac măsurători, chiar și din lac. Ei zic că-i bună.

— Mai lucrează oameni din zonă la Cupru Min?

— Mai îs. Da’ nu dintre noi, pensionarii. Uite, vecinu’ de peste gard lucră la iazul de decantare.

— Mai sunt copii în Geamăna?

— Foarte puțini. Acum nu mai e nici școală aici.

— Aveți vreo boală cauzată de exploatare?

— ­Amu, nu. Nu cred. Da’ nu știu cum să vă zic, lacu’ aista îi un pic toxic.

Iubirea de comunitate și de natură nu par să cântărească prea mult în echilibrul gospodăriei lui Nea Victor, dar împăcarea cu destinul e la cote maxime. Îmi vine în gând mantra aia cu ”Life is resilient”. 

— Ce e democrația pentru dumneavoastră?

— Fiecare să-și caute drepturile.

— Ce credeți că se va întâmpla la Roșia Montană?

— Dacă începe Goldu’, va fi locuri de muncă, da’ cât va fi? Pe urmă rămâne distrus. Ar fi poluare mare dacă începe. Dar nu cred c-o să înceapă.

Foto: Andreea Găzdaru

Articol publicat pentru Șapte Seri în data de 16.11.2014

Foto: Andreea Găzdaru