Cum i-am cunoscut (7)

Atunci, la proba scrisa de la literatura, l-am vazut prima data pe cel care avea sa-mi fie un fel de bunic spiritual si unul dintre oamenii pe care i-am iubit cel mai mult. De cite ori ii vorbesc Ioanei despre el, ii spun: "Mare pacat ca nu l-ai vazut niciodata. Oricit ti-as vorbi despre el, n-ai putea avea cu adevarat intuitia lui ca om." Si simt eu insumi regretul ca sotia mea nu l-a intilnit, asa cum, cind te uiti la un film care te pasioneaza, de pilda, ai vrea mult sa-l vezi cu un prieten, cu cineva care ti-e drag.

Cel care ne-a scris atunci pe tabla subiectele, in amfiteatrul "Odobescu", era un om de vreo cincizeci de ani, putin adus de spate, cu o figura voluntara si ochi inteligenti, foarte vii, cu o urma de mustata, abia vizibila, pe buza superioara. "E Croh", mi-a soptit cel de linga mine, un tip cret pe care aveam sa-l reintilnesc in armata. "Cine?" "Croh, Crohmalniceanu." Nu-mi venea sa cred. invatasem despre interbelici din cartea lui. Va sa zica autorii cartilor chiar existau. 

Am avut atunci un sentiment de insolitare, pe care-l am si azi cind vad de aproape cine stie ce politician sau vedeta media pe care mintea mea-i plaseaza strict pe ecranul televizorului. Mi-e greu sa cred ca, sa zicem, Tariceanu chiar exista cu adevarat. Cind l-am vazut de aproape, de curind, prima si singura data, am avut sentimentul neplacut ca ori eu am nimerit in mediul electronic al televizorului, ori el e un fel de stafie iesita din lumea lui catodica si bintuind printre noi. Am vazut-o o data si pe Geanina Corondan. 

M-am speriat si atunci: ce cauta tipa asta compusa din pixeli colorati in ceea ce mai numim inca realitate? La fel, Ovid S. Crohmalniceanu, in mintea mea, nu era numele unui om viu, si nu doar din cauza ciudateniei sale, ci pentru ca, indeobste, numele oamenilor vii nu avea ce sa caute pe coperta unei carti. Numele autorului nu era mai mult, pentru mine, decit un nume de cod, un apendice al titlului, cu singura functie de a deosebi o carte de altele. Cum ar fi putut un om pe care-l vezi pe strada sau intr-un amfiteatru sa-si revendice o carte? Stiam, bineinteles, ca toate cartile au autori, dar conceptul de autor n-avea pentru mine, pe atunci (si-n buna parte nu are nici acum) vreo legatura cu viata propriu-zisa. 

Autorii erau un fel de entitati abstracte si moarte - de altfel, cei mai multi scriitori chiar murisera de mult. Asa ca ideea de scriitor viu ma infiora ca gindul la un strigoi. Pentru copii, un scriitor e "un om care face carti", asa cum ai spune "face un scaun sau o masa". Un pusti venit in vizita la noi, aflind ca sunt scriitor - i-a spus maica-sa, eu nu ma numesc niciodata astfel - m-a intrebat daca eu am "facut" toate cartile din biblioteca mea. I-am spus zimbind ca doar pe cele cu poze. Iar acum, numele de cod Crohmalniceanu se misca si gesticula prin fata noastra ca un om adevarat, insufletit de un fel de vraja, nelinistitor ca gindul ca, noaptea, papusile tale se trezesc si incep sa umble prin camera... va urma