Cum i-am cunoscut (4)

De altfel, in privinta scriitorilor am calcat de la-nceput cu stingul. Primul pe care l-am intilnit vreodata a fost Viniciu Gafita. Nu trebuie sa va faceti complexe daca n-ati auzit pin-acum despre el: nimeni n-a auzit. Habar n-am prin ce concurs de imprejurari l-a adus cineva la scoala 28 de linga Circ, unde invatam pe-atunci in clasa a patra, ca sa se-ntilneasca cu copiii. 

Imi amintesc ca am fost scosi de la o ora despre vaca si foloasele ei si-am fost minati la "actiune", ca un cird de vitelusi, cum ne duceau la cabinetul medical cind ne faceau vreun vaccin, sau la cules ghinda pe aleile parcului. Ne-am trezit in sala de festivitati, care s-a umplut repede. Pe primul rind stateau profesorii, iar noi, cei mici, scoteam capetele de dupa umerii lor, doar-doar om vedea ceva. Cind a aparut Viniciu Gafita, toti spectatorii s-au ridicat in picioare si-au aplaudat. Viniciu Gafita era un barbat inalt si melancolic, fara nici un fel de trasaturi. 

Era ca aerul, ca fundalul de pinza al portretelor, ca putina apa de mare in causul palmelor. Era de ne-nteles cum de nu murise de mult de plictiseala de a trai in aceeasi piele cu el insusi. La prezidiu, era ca o pata cenusie intre oameni normali, perfect definiti. Ochii-i erau cenusii si aposi, costumul gri, miscarile lente. Ni se parea firesc sa fie asa. Mult timp dupa aceea, am crezut vag ca toti scriitorii trebuie sa se numeasca Viniciu (poate de-aceea era un nume atit de rar) si toti trebuie sa fie indistincti de fundal si teribil, ucigas de plictisitori. 

S-au perindat la pupitru mai multi profesori si profesoare, au spus ceva din care n-am inteles nimic si nici n-am vrut sa-nteleg (caci era vesnica vorbarie a celor mari cind la noi veneau oaspeti, zgomotul de fond pe care-l auzeam fara sa-l decriptez de sub masa, unde-mi faceam de lucru cu sifoanele, pipaind cu degetul ciocurile lor in forma de cap de vultur), dar ceva totusi omenesc, pina cind Viniciu Gafita s-a ridicat sa vorbeasca. 

Nichita Stanescu se definea ca o pata de singe care vorbeste. Viniciu Gafita era neantul care vorbeste, registrul de contabilitate care vorbeste, asteptarea in antecamera dentistului, care vorbeste, praful ce curge, infinitezimal, din tencuiala veche, care vorbeste, somnul greu de dupa-amiaza care vorbeste. Melancolic, uranian, cu ochii aposi, ne-mpartasea din enormele sale rezerve de plictiseala, de decolorare, de un fel de sictir existential prea sters ca sa merite numele de "sictir existential". In citeva minute, profesorii au inceput sa caste cu gura-nchisa, lungindu-si fetele si facind, in mijlocul lor, nasuri de hirca, iar copiii, pur si simplu, au adormit unii cu capu-n poala celorlalti. 

Cind ne-am trezit, soarele coborise spre asfintit. Ridicat in picioare, invaluit intr-o lumina moale de ambra, Viniciu Gafita inca vorbea. Cind, in fine,-a tacut, parc-ar fi tacut dintotdeauna. In final, niste flori l-au acoperit si nimeni, niciodata, n-a mai pomenit de el. va urma