Cum i-am cunoscut (2)

Nu stiu cum ar fi putut suna vocea lui Eminescu. In principiu, ea ar fi putut fii inregistrata cu un fonograf, dispozitiv inventat in 1877 de Edison, pe cind Eminescu avea 27 de ani. Simt un gol in stomac cind imi imaginez ca as fi putut auzi vocea acestui om, care pentru noi e obscurizat de mit si adulatie, cele mai sigure instrumente de falsificare. Era o voce melodioasa si placuta de tenor, evocata adeseori de contemporani. Datorita ei, Eminescu era lectorul oficial al "Junimii": nu-si citea in sedintele cenaclului numai poeziile sale, ci si pe ale celorlalti poeti. 

Textele sale le citea monoton, de parca ar fi apartinut altcuiva, "ridicindu-si cu duiosie ochii in podea", cum scrie cu umor Iacob Negruzzi. In schimb, accentua fiecare nuanta din poeziile celorlalti. Fara-ndoiala, pastra un audibil accent moldovenesc chiar si in perioada bucuresteana (in poezia sa, "cringuri" rimeaza cu "singuri"...) In urma sederii de cinci ani in spatiul german, capatase obisnuinta nazalizarii unor anume cuvinte: pronunta, de pilda, "zenzibilitate". 

De asemenea, din frecventarea filosofiei i se tragea abuzul (in opinia contemporanilor) de termeni neologici, cu care romanii nu erau deloc familiari: "subiectiv" si "obiectiv". Totusi, daca l-am fi auzit vorbind pe strada, cu un amic, absolut nimic nu ne-ar fi atras atentia. Vorbea simplu, aproape popular, cum se vede in corespondenta sa cu Veronica. Scrisorile lui le-ar fi putut scrie oricine. Nu e nici urma din marele poet acolo. E si firesc: cu cit un om se poarta si arata mai mult ca un artist, cu atit sunt mai mici sansele sa fie unul autentic. Eminescu era simplu si direct, cu nimic "poetic" in maniere. Dimpotriva, la teatru ridea in hohote, indecent de tare, deranjindu-i pe spectatori. Lasau de dorit (scrie Mite Kremnitz) si manierele lui la masa. 

Sigur ca lucrurile astea sunt triviale si n-au nici o legatura cu geniul artistic, dar daca vrem cu adevarat, daca vrem cu disperare sa ni-l apropiem pe acest om, sa ni-l putem inchipui "asa cum a fost" (si disperarea vine din totala constiinta a imposibilitatii acestui lucru), fiecare amanunt de acest fel conteaza. Splendida cochilie rasucita-n spirala e produsul melcului moale, amorf, vulnerabil, tragic pina la urma. Este un simbol geometric al insasi vulnerabilitatii sale. 

Opera artistului e cochilia sa, dar pe mine ma intereseaza animalul care-a secretat-o din singele si carnea sa. Cum n-o sa putem descrie niciodata pentru altcineva femeia pe care-am iubit-o, la fel nu putem niciodata sa ne imaginam cu adevarat cum a fost, cum se purta, cum se misca si cum vorbea un om pe care nu l-am cunoscut niciodata. Caci oamenii nu sunt obiecte, ci procese, intretaieri de istorii, reflectari in ochii altora. Fotografiile, filmele, inregistrarile sonore sunt doar moduri de a te autoinsela, ele mai curind dezorienteaza decit spun ceva despre cel care pare sa traiasca in ele. Cele patru fotografii ale lui Eminescu sunt ca patru sectiuni tomografice prin trupul de timp, alungit dinspre nastere catre moarte, al poetului. 

Sunt, intr-un fel, ca fazele lunii: e aceeasi luna, dar infatisarile ei succesive nu seamana una cu alta. Timpul pare sa inainteze teribil de repede intre fotografii, grotesc si intristator. In mai putin de doua decenii, trupul adolescentului cu ochi calzi si buze senzuale se ruineaza cu desavirsire. In ultima impresie a luminii pe azotatul de argint nu-l mai recunoastem, si totusi acolo este el cu adevarat, daca adevarul nostru, al tuturor, e ruina si dizolvarea-n acizii timpului. va urma