Cum i-am cunoscut (10)

Iernile la Fetesti erau teribile. Unitatea militara se-nzapezea cu totul si pierdea contactul cu lumea. Devenea o colonie penitenciara sinistra, un loc de tortura pentru sute de soldati amariti, veniti din toata tara. in '75, cind ne-am nimerit si noi, o mina de copii crescuti de mama, care nu stiau ce sunt greutatile, in acel dreptunghi nametit, inconjurat de sirma ghimpata si posturi de paza, iarna a-nceput repede si viscolul de cimpie dunareana a acoperit si cerul, si pamintul.

Nu ne venea sa credem. Eram deja studenti, admisi la Litere, si totusi niste sergenti primitivi, aproape niste animale, isi bateau joc de noi cum si cit puteau. Se urla la noi, eram umiliti in toate felurile, faceam si desfaceam la paturi, impatuream si despatuream pijamale, dadeam bocancii cu crema de ghete cite doua-trei ore, stateam goi pusca la coada la inspectiile medicale, in fata unor surori care ne masurau dispretuitor... Credeam ca era iadul pe pamint, dar inca nu stiam nimic. Caci iadul a-nceput cind am intrat in garda. Am facut atunci doua luni de garda pe perimetru, 3 cu 6: trei ore-n postul de paza, in zapada, pe ger de minus 20 de grade, si sase ore afara, la somn, intr-un dormitor imputit, la corpul de garda, si asta permanent, timp de doua luni. 

Dupa citeva zile, cind ne trezea sergentul, nu mai stiam daca afara era zi sau noapte. Dupa trei ore de somn, la patru dimineata, pe-ntuneric gros si pe ger, eram dati afara si, in sube grotesti, de samani siberieni, eram insirati de-a lungul zidurilor, la mai mult de un kilometru distanta unii de altii. Ramineam acolo, intr-o pustietate scitica, timp de trei ore, cu arma agatata de umar, pe cind ningea naprasnic peste noi... Dupa doar o luna eram salbaticiti cu totii, mai ca nu ne mincam unii pe altii. O nevoie groaznica de somn ne facea sa renuntam sa mai mergem la sala de mese. Ne luam niste biscuiti de razboi, tari ca piatra, pe perimetru, si asta era tot. Ne spargeam dintii-n ei la propriu. 

Cum scapam din garda, ne viram direct in pat si, inveliti cu aceleasi sube, adormeam greu in putoarea de nedescris a asternuturilor, negre ca pacura, simtind caldura lasata de soldatul care abia intrase in post. Eu eram printre cei mai mici si mai slabanogi din plutonul nostru de termen redus. Locotenentul si-a dat repede seama ca nu rezist in ger, si m-a trecut la drapel. Era singurul post inauntru, in cladirea comandamentului. Te imbracau in tinuta de gala, cu manusi si centura albe, te urcau pe un podium, intr-o camaruta minuscula, plina de poze si poezii eroice, si trebuia, chipurile, sa pazesti drapelul unitatii, pastrat intr-o vitrina de sticla. Trei ore, ziua sau noaptea, te timpeai uitindu-te pe pereti, nemaistiind ce sa faci de plictiseala. Era mai rau ca pe perimetru, nu te ningea, dar innebuneai de incremenire si plictis. Am invatat pe de rost, atunci, toate poeziile inepte despre eroi inventati, toate numele celor cazuti in nu stiu ce lupte... Muream si inviam in pozitie de drepti, la drapel... va urma