Cum am fost un Autor de duzina (37)

Cind a doua zi, seara, dupa ce am strabatut iarasi in tren aproape tot teritoriul Hexagonului, ne-am gasit la Carcassonne, oraselul era deja cufundat in intuneric si-ntr-un ger de crapau pietrele. Penibila afacere cu Tepeneag si RFI era acum doar o amintire stinjenitoare, de care cautam sa scap prefacindu-ma ca nici n-a existat. De-a lungul drumului cu trenul am incercat sa extirp amintirea ei si din mintea lui Laure, victima inocenta de ieri: m-am purtat cu ea cu un fel de naturalete ostentativa, de parc-am fi fost mereu cei mai buni prieteni, iar ea mi-a raspuns la fel. Ne-am intrecut in politeturi, ne-am invitat in toate imprejurarile ca grecii la puscarie: i-am adus si ei o bere cind m-am intors de la vagonul-restaurant, iar ea, la rindul ei, mi-a cumparat o cafea. Bine-ar fi sa-ti poti taia cu foarfeca bucatelele penibile din viata si sa le arunci la gunoi. 

Din pacate, viata ta se impleteste cu a atit de multor alti insi, incit, daca le-ai plia ti-ai taia din toate deodata, ti-ar iesi un fel de covoras de hirtie din cele pe care le fac copiii, sau un sir de omuleti ce se tin de mina. Cam asta face, de fapt, scriitorul: scoate din pagina alba sirul lui de omuleti, figurile lui geometrice de o dubioasa simetrie. Prisosul, la fel de simetric, il arunca la gunoi, desi reprezinta si el, in aceeasi masura ca omuletii, nobletea paginii initale. Cu fiecare omulet de hirtie care apare, din foarfeca, pe lume, moare geamanul lui negativ, forma din care s-a desprins si care-a ramas pe dinafara. Iata din ce se compune ziua de ieri. Am cinat intr-un local cu perdele rosii la geamuri. Mincarea, tipica din Languedoc Roussillon, a fost grozava. in special i-a placut Gabrielei, care venise cu noi, lucru care nu m-a mirat deloc: la Iowa City, pe cind eu faceam o economie la singe ca sa ma pot intoarce acasa cu tone de cadouri si cu ceva bani pusi deoparte, ea-si burdusea zilnic frigiderul cu tot felul de bunatati si minca toata ziua. 

Rideam de ea pe-atunci, dar pina la urma s-a dovedit ca asa a fost cu mult mai cistigata. isi facuse acolo toate poftele, isi rezolvase toate frustrarile alimentare ale anilor ceausisti, pe cind eu dusesem o viata de anahoret ca sa... imi cumpar la intoarcere o Dacie, n-as mai fi cumparat-o! Varul meu afacerist care are azi un conac cit cetatea Carcassonne - ca tot o sa vorbim de ea - in zona aia unde stau Becali si toti grangurii ma rugase sa cumpar trei terenuri in Bucuresti, pe care le stia el, un chilipir de necrezut, care azi mi-ar fi rezolvat toate problemele. Eu insa eram poet: cum sa ma cobor eu la afaceri cu terenuri? Nu era de ranga mea. Mai bine o masina, desi nu-mi trebuia in nici un fel, caci la facultate mergeam foarte bine cu 66, iar prin tara n-aveam unde sa ma duc. Si pune-te pe demersuri, pe pile, pe relatii, caci cererea de masini dupa 90 era uriasa, pina cind a venit ziua magnifica in care m-am dus cu o cunostinta (caci eu nu stiam sa sofez, de fapt stiam despre masini strict amanuntul ca au patru roti) la Valea Cascadelor sa ne luam masinuta. Era lume ca la Talcioc. Am mai dat niste bani (grei) unui tip ca sa ne aleaga, chipurile, una mai buna. Tipul a luat banii si a-ntins degetul catre cea mai apropiata masina de noi. Era crem. Ne-am suit in ea si-am luat-o usor, prin multime, spre iesire. Pe Valea Cascadelor se formase un sir de Dacii care-naintau ca melcii pe caldarim. 

La o groapa ceva mai adinca, celei din fata mea i-a cazut motorul. Dar nu asa, ca iti cade si-nvirti iarasi cheia in contact, ci in cel mai propriu sens: motorul i s-a desprins din suruburile prost strinse si a dat de pamint, spre consternarea soferului. L-am ocolit si, tiris-grapis, am ajuns acasa. Nu va mai povestesc umilintele scolii de soferi care-a urmat. Mi-am luat carnetul si hai cu Dacia la plimbare! in primele trei luni i-au murit toate piesele, de la radiator la motorasul care misca stergatoarele. Motorul insusi s-a calat in ultimul hal. Cutia de viteze: kaput! Ferodourile: kaput! Am aflat mai tirziu ca masinile din lotu-ala fusesera facute din piese vechi, reconditionate, erau de fapt gramezi de junk. 

Dupa trei luni, doar caroseria mai ramasese de la fosta masina. E drept ca nici eu nu-mi imbogatisem prea mult cunostintele la scoala de soferi: la adevarul ca masina are patru roti adaugasem si volanul. Am mers intr-o zi cel putin doi kilometri cu frina de mina trasa. Cind plecam din spatele blocului turam motorul pina-ncepeau vecinii de la balcoane sa strige la mine. Loveam, dind cu spatele, tomberoanele, le dadeam jos ca pe popice... Am facut si doua accidente care mi-au sifonat tabla binisor, ba era si sa-l calc, pe zebra, pe amicul meu, prozatorul Emil Paraschivoiu (care n-a stiut niciodata ce pericol l-a pindit in toamna lui 90, cind o Dacie l-a luat aproape in bot). Peste iarna n-am mai putut-o urni din parcare: nu pornea motorul si pace. O uram cu o intensitate unica, de necrezut. in primavara m-am intilnit cu un vecin in lift: "Dom-le, nu-i pacat sa zaca masina dumitale, nou-nouta, de pomana in zapada? Vinde-mi-o mie, ti-o iau la pret de noua." 

Omul nu voia sa se puna pe-o lista si sa astepte un an sau doi, cum era pe-atunci. I-am vindut, deci, rabla, care-a capatat o noua viata sub miinile lui pricepute. Dupa-mese intregi, in primavara, a mesterit pe sub ea, dar a pus-o la punct. Cred ca o mai are si-acum. Eu mi-am luat banii, bucuros ca scapasem de bestie. Ce-am facut cu ei? Nimic, i-a mincat inflatia galopanta din anii 90. Am ramas iar atit de sarac, incit vara urmatoare mi-am vindut la tirg, in Colentina, paleta de ping-pong. Incalziti de vinisorul rosu, ingreunati de friptura, am iesit cu greu in gerul de-afara. Ni se mai adaugasera vreo doi turisti care se-ndreptau si ei spre cetate. Veneau fulgi rari de zapada. Am mers o vreme nesfirsita prin vintul care mugea din rasputeri, pe un drum sinuos, impadurit, care nu parea sa duca niciunde. De frig, imi infasurasem fularul in jurul capului de nu mi se mai vedea decit crestetul. 

Invatasem smecheria asta de la fotograful de ieri. Era vreo zece noaptea cind, la o cotitura a drumului, ni s-a aratat in toata splendoarea ei cetatea Carcassonne, pe o colina pe care o-ncorona cu zidurile, donjoanele si crenelurile ei intinse pe o incredibila lungime. Zidurile medievale erau puternic luminate si apareau galbene, tridimensionale, redutabile ca intr-o gravura veche. Nici o legatura cu cetatile de carton din filmele noastre istorice, pe zidurile carora stau protapiti citiva daci cu ceasuri la mina, pe cind sub ele se-ntind legiunile romane. in zare se vad bine, printre drapelele lor cu SPQR, firele de inalta tensiune intre stilpii din fundal. "Cine sunteti voi?" "Stapinii lumii!" "Veti fi, daca ne veti invinge pe noi!" si peste iuresul si urletele bataliei apar deodata literele rosii ale unui titlu panoramic: COLUMNA. (va urma)