Cum am fost un autor de duzina (36)

Cit de ciudate sunt accesele astea de nebunie, cind mintea ti-e coplesita de otrava unei umilinte, a unei jigniri reale sau imaginare! in acele clipe nu mai e nici o diferenta intre tine si paranoicul autentic, care te tiraste-n procese, care se cearta cu toata lumea, care-ti explica rabdator ca e urmarit de KGB, de CIA si de Mossad. El simte, probabil, permanent, ceea ce tu simti citeva ore sau citeva zile, cind ti s-a facut, ti se pare, o revoltatoare nedreptate. Fiecare gind si fiecare fapta a ta sunt deformate atunci de un torent de emotie chimica, de revarsarea in singe a unui venin psihic care nu-ti mai permite sa rationezi. Mi s-a-ntimplat de patru ori in viata, prima data pe cind faceam armata si cind citiva colegi si-au batut joc de mine in ultimul hal ("nu-ti dai seama ca te putem pune cu fundu-n chiuveta si apoi sa dam drumul la apa rece?"). 

Apoi s-a-ntimplat la Sighisoara, cind abia-mi aparuse prima carte, apoi la NEC, peste citiva ani, cind i-am scris o scrisoare timpita lui Plesu pentru ca ne certase pe noi, stipendiatii din acel an, ca n-am venit la conferinta nu stiu cui ("Credeti ca NEC e casierie, sa veniti doar sa va luati banii?" - fraza asta a lui m-a ranit atunci ingrozitor, pentru ca eram atit de sarac, ca intr-adevar nu m-as fi descurcat fara banii aia de la NEC), in fine cind n-am fost ales intre cei zece poeti ai Cenaclului de Luni care urmau sa participe la o emisiune TV... Astazi as avea zilnic motive, mi se-ntimpla zilnic porcarii dintre care una singura ar fi destul ca sa las totul balta si sa iau calea strainatatii, scuturindu-mi praful de pe picioare impotriva frumoasei noastre tari, asemenea atitor alti artisti si scriitori inaintea mea. Va-nchipuiti ca terminarea cartii care mi-a luat 15 ani din viata a-nsemnat vreo sarbatoare a culturii sau a literaturii romane? N-am mai fi trait in Romania dac-ar fi fost asa... Dar, vorba lui Creanga, hai mai bine despre copilarie sa vorbim... Adica despre copilaria mea de la Paris, cind, recunosc ca fara nici un motiv real, dar intr-un context nefericit, pe un fond de oboseala extrema, am cam sarit peste cal. 

Deja, tolanit in pat imbracat, citeam din Nabokov de mai bine de doua ore fara sa-nteleg nimic - citeam si reciteam aceeasi fraza, construind in gind, febril, scenarii apocaliptice - cind a sunat Laure: "Ce faci? Unde esti? Trebuia sa ne astepti, ca sa mergem apoi sa mincam cu totii..." Atit mi-a trebuit. Pina n-am auzit-o cum izbucneste-n plins nu m-am lasat. Sigur, de vina era in primul rind idioata aia de producatoare, dar nici Laure, care raspundea de noi si trebuia sa fie de partea noastra, nu avusese nici o reactie. Ma lasase acolo, pe hol, ca pe un papagal, ca pe ultimul om. Am amenintat-o ca plec imediat la Viena, de unde venisem. Nici n-am vrut sa aud vreun argument. Stiam ca avea sa vorbeasca imediat cu toti responsabilii de la Belles Étrangeres, dar nu-mi pasa. in situatii din astea nu-ti mai pasa de nimic, esti in stare sa-ti ruinezi reputatia, cariera, sa-ti pui si viata in primejdie. In finalul discutiei i-am spus ca aveam sa vin la intilnirea cu publicul din acea seara, de la o librarie pariziana, dar ca nu mai vreau sa ma prezinte ea, cum era stabilit. "O sa ma prezint singur, ma descurc eu", i-am zis, "chiar daca franceza mea nu e atit de buna..." Nu-mi place deloc sa fac o femeie sa plinga la telefon, dar de data aia mi-am zis ca merita. 

Aproape imediat dupa aceea am primit un telefon de la un fotograf care era trecut in programul meu, si de care uitasem cu desavirsire. Am coborit si am dat in hol si de Cecilia, intolita misto. Am schimbat doua vorbe si a aparut fotograful, cu un urias Cannon de git si cu capul gol, infasurat pina peste urechi intr-un fular tricotat. Jovial, ne-a propus sa ne faca poze "dupa colt", in Cimitirul Montparnasse! Cind vine vorba de fotografii profesionisti nu ma mai mir de nimic. Am cunoscut cu zecile, de la fotograful gay care te-aseaza lungit pe sofa intr-o pozitie "gratioasa" pina la fotografa nordica, amazoana, de vreo trei metri inaltime, care-ti rupe degetele cind dai mina cu ea. Toti te chinuie ingrozitor. Marea lor placere e sa te scoata, doar in camasa si-n capul gol, afara, pe gerul cel mai groaznic, sa te lipeasca de un perete de beton si sa te tina acolo, in curent, pina-si fac ei j-de miile de poze. Toti vor sa fii natural, sa zimbesti la comanda, sa pozezi stupid pe cind trecatorii se holbeaza la tine ca la urs. La ultimul tirg de carte m-au razbit: am avut, in doua zile, sapte sedinte de pozat - shooting sessions - intre care unele in locatii imposibile, sinistre. O fotografa micuta ca un cimpanzeu, rizind cu gura pina la urechi si spunindu-mi din doua-n doua vorbe ce barbat frumos sint (doar doua femei mi-au spus minciuna asta vreodata: mama si ea) m-a silit sa car un scaun pina-n mijlocul unei hale uriase, dezafectate, luminata de geamuri in tavan. Cind lumina se muta mai incolo, trebuia si eu sa ma deplasez cu scaunul, ca un gnomon viu. asta de-acum a fost unul mediu. 

Ne-a scos in cimitir dupa un scurt zig-zag printre stradute si a-nceput sa ne faca poze proptiti literalmente de placile funerare. "Te-am zarit printre morminte", i-am spus Ceciliei, "palida si despletita...", la care ea a izbucnit in ris si a ratat poza. Era frig, bruma, cimitirul era dusmanos ca o revista capitalista, doar fotograful era vesel nevoie mare. Dupa ce-a dezbracat-o pe biata fata cit s-a putut si i-a facut poze care-au trebuit, banuiesc, prelucrate apoi in Photoshop, caci era vinata ca o moarta, m-a luat pe mine la rind. Mi-a trimis pozele dupa vreo luna. in toate, ochii-mi stralucesc puternic, caci imi curgeau lacrimile de frig, si am nasul rosu ca un personaj din Dickens. Sint pe fondul unei mari placi de marmura neagra, a unei tipe care - se vede si-n poze scrisul auriu - traise intre 1962 si 2001. Tinara, dom'le. Ce sa-i faci, asa ne ducem cu totii... Macar, cu sedinta asta de pozare, am mai uitat de |epeneag si de celelalte. Ma mai zgindarea ceva inca, undeva in adinc, dar nu ca dimineata. M-am dus si-am mincat iarasi singur la un restaurant, plingindu-mi de mila, si-apoi am dormit putin. 

Seara, la mica si cocheta librarie, m-am prezentat singur, intr-adevar, desi Laure era acolo, cu ochii rosii. N-a trebuit nici macar sa vorbesc in frantuzeste, caci venise si Wanda Mihuleac care, sufletista ca-ntotdeauna, s-a oferit sa traduca. Am vorbit mult si inspirat. Simteam cum, pe masura ce vorbeam, veninul mi se scurgea din trup si rana se vindeca. La sfirsit am semnat citeva carti si am schimbat citeva cuvinte cu o duduie draguta, fapt care m-a pus cu totul pe picioare. Slava Domnului, scapasem. Statistic, o poveste ca asta, a cincea, urmeaza sa se produca iarasi abia peste vreo sase ani, asa ca pina atunci stau linistit. (va urma)