Când am fost să-mi văd școala
În 1980 am terminat facultatea și mi-am luat repartiția guvernamentală. Mă asteptasem să fiu repartizat undeva, la tară, speram să prind o comună de pe lângă București, dar, în mod miraculos, în acel an au apărut treizeci de posturi chiar în București, e drept, toate la periferii. Așa că am luat atunci, într-o gălăgie și-o agitație infernale, școala care mi s-a părut cea mai apropiată de casă, pentru că era în Sectorul 2, unde locuiam și eu, încă, în casa părinților mei. Era Școala Generală nr. 41 de pe strada Nicolae Apostol.
Nu aveam o hartă a Bucureștiului, dar mi s-a spus că era undeva în Colentina, iar eu credeam că știu Colentina, mai fusesem pe-acolo la o practică din liceu. Măturasem atunci prin apartamentele goale, sinistre, ale unui bloc nefinisat, încă în construcție, în care muncitorii-și făcuseră nevoile prin toate colțurile și scriseseră pe toți pereții "fut zugrăvițe". Știam că trebuia să dau colțul, din Ștefan cel Mare, pe la Obor și s-o iau în sus, pe lângă fabrica de săpun Stela, care răspândea peste tot cartierul o duhoare oribilă de untură râncedă, și-apoi pe lânga țesătoria Suveica, fosta "Donca Simo", unde lucrase și mama, cândva, la războaiele de țesut.
Imediat după repartiție, în vara goală și uriașă care a urmat, m-am dus să-mi văd școala. N-o să uit niciodată drumul ăla, făcut seara târziu, cu tramvaie ce mergeau ca după dric, legănându-se și clopoțind din răsputeri. L-am luat pe 24 din stație de la Tunari, am trecut pe lângă Circ, pe la Grozovici (unde tata lucrase cândva la Atelierele ITB), prin fața cinematografului Floreasca, unde mergeam să-l văd pe Winnetou, pe la Lizeanu ("Lizianu", cum pronunțau mama și toată lumea) și am schimbat la Obor, de unde l-am luat pe 1.
Mai există încă piața Obor, cu pitorescul ei de Cutarida, cu țăranii ducând pe umeri funii de usturoi și inșii care vindeau cățeluși abia fătați din portbagajul Daciilor ruginite. Chiar cred că se mai făceau încă, toamna, Moșii, cu lanțurile, panaramele și mustăriile lor, cu puhoiul lor de lume amestecată. Dar nu mă așeptam ca Șoseaua Colentina să fie atât de lungă. Am mers un timp nesfârșit de lung de-a lungul acestei străzi de o urâțenie dezolantă, de necrezut. Dincolo de Suveica nu trecusem pâna atunci niciodată.
Pe măsură ce se lăsa una dintre acele seri bucureștene apăsătoare și nostalgice, cu marginea orizontului tivită cu un galben-cafeniu, culoarea petrolului lampant și-a urinei, defilau de-o parte și de alta case dărăpănate de mahala, centre de umplut sifoane, depozite de cherestea, vulcanizări, toate profilate pe cerul de un roșu sumbru, toate cu câte-un bec chior aprins deasupra, pe un stâlp de lemn dat cu păcură. Trecătorii și călătorii care urcau din stații nu erau deplin nici români, nici țigani: cei mai multi păreau metisati, în diferite grade, între cele doua rase și culturi, țigani românizați și români țigăniți, lumea obișnuită bucureșteană. Am coborât la capăt, după trei sferturi de oră de mers. Când tramvaiul a facut rondul și-a dispărut în depărtare, stârnind praful și câinii, am rămas singur la marginea lumii. Era ca-ntr-un vis. Departe se zărea, ridicându-se ca un donjon deasupra acoperișurilor, silueta neagră a unui castel de apă. Peste drum era o fabrică, Uzina de țevi sudate, cum aveam să aflu mai târziu. Șoseaua se prelungea cu podul Voluntari, care se umfla deodată peste peisajul industrial din jurul său. Chioșcuri de bilete, tonete cu eugenii și napolitane, șinele de tramvai lucind roșii ca sângele în amurg, o lună mare și bolnavă proțăpită-n drumul meu - totul îmi dădea o stare de dezolare pâna la leșin: acolo aveam să-mi petrec eu trei ani din viață?
Nu știam pe-atunci că n-aveau să fie pâna la urmă trei ani, ci aproape zece, în care, zi de zi, pâna și sâmbetele, aveam să mă târăsc pe același drum, în frig de decembrie și caniculă de iulie, ca să-mi țin orele la Școala Generală nr. 41, ultima școală din București în acea direcție. Prima stradă de dincolo de capătul tramvaiului era chiar Nicolae Apostol. Prin ea se intra în mahalaua Ion Creanga, un adevărat sat la marginea metropolei dezolate, deja fără lumină și căldură în acei ani, a Bucureștiului. Mai toți localnicii lucrau la Fabrica de țevi sudate, și mai toți copiii lor, săraci și cuminți, cu ochi triști (nu e o poetizare, ci chiar realitatea: nu văzusem și nici n-aveam să mai văd vreodată fețișoare ca acelea, foarte brune și cu ochi de oameni mari) învățau la școala unde-aveam să devin Profu, Dirigu, Mustață sau Căldare - căci, precum Vanghelie mult mai târziu, copiii îmi înțeleseseră numele greșit: Căldărescu...
Am trecut de o Automecanica vopsită în verde și roz și imediat am văzut școala. Pustie, galbenă și stingheră, o casă veche, cu acoperiș de olane, având în fundul curții, adăugat, un modul nou, dreptunghiular, de școală-tip. Gratii la toate ferestrele, schele de lemn pe un zid, calcanul unei case vecine aproape prăbușit peste coșul de baschet îndoit și fără plasă. Credeam atunci, când scriam poezie de câțiva ani deja, că știu câte ceva despre tristețe. Dar am înțeles, încremenit în fața școlii unde fusesem repartizat, că nu știam încă nimic.
Am stat acolo nu mai mult de câteva minute. Becurile care liniau strada abia mai pâlpâiau, vădind aceleași case netencuite, cu câte-o luminiță la geam, așa cum le vezi când treci noaptea cu trenul pe lânga câte-un sat. Apoi m-am întors, pe același drum, cu o groaznică strângere de inimă. Timp de aproape zece ani am predat acolo gramatică și bucăți literare, mai toate despre morți violente și despre nefericire: "Puiul", "Fefeleaga", "La Vulturi!", "Privighetoarea"... I-am cunoscut pe nebunii mahalalei, pe golanii mahalalei, pe cântăreții mahalalei (le-am avut eleve pe surorile lui Vali Vijelie și chiar, pentru scurtă vreme, pe Adrian Copilul Minune), pe sfinții mahalalei: o familie de baptiști cu opt copii: Moise Isac Emanuel, Moise Rebeca, Moise Melhisedec etc., plecați toți, la un moment dat, în California.
Una dintre elevele mele din clasa a șasea a rămas însărcinată după o "poștă" cu opt băieți din cartier. O țigăncușă care n-avea electricitate în bordeiul părintesc a fost, timp de opt ani, cea mai bună elevă a școlii, cu media generală 10. Băieți din prima mea clasă la dirigenție îmi scriu și acum: au deja copii mai mari decât erau ei atunci. Mi s-au furat sau mi s-au dăruit acei ani? N-aș putea spune. A fost viața mea, pur și simplu. Și apoi, cândva, în preajma revoluției, am plecat din cartierul Ion Creangă pentru totdeauna.
Comentarii