Despre film și teatru ca act politic. Interviu cu Radu Jude

La sfârșitul lunii noiembrie, regizorul Radu Jude a avut două premiere: un film, Inimi cicatrizate, adaptare liberă după Max Blecher, și o piesă de teatru, Ali: Frica mănâncă sufletul, un spectacol de teatru adaptat după textul – devenit film – al celebrului regizor german Rainer Werner Fassbinder. Un interviu de Ileana Bîrsan.

Ce făceai la 29 de ani, vârsta la care Max Blecher a murit?

Alec avea un an, tocmai terminasem Lampa cu căciulă și filmam o grămadă de spoturi publicitare. Unul dintre motivele egoiste ale realizării acestui film, pornind de la textele lui Blecher, este o satisfacţie că tu ai depășit vârsta și ai un mod de a accepta altfel moartea și suferinţa, gândindu-te că altcineva a murit la o vârstă mult mai fragedă.

De ce a fost o urgenţă acest film?

Citisem Inimi cicatrizate prin ’96, din întâmplare, după care l-am uitat. Mi l-a reamintit prietenul meu Dan Nicolaescu, de la Librăria Anthony Frost, care se întreba de ce după Blecher nu face nimeni un film. Am recitit romanul, care mi se pare cel mai slab dintre romanele sale, și am citit restul operelor literare și întreaga corespondenţă și mi-am zis că ar trebui făcut un film. Lucrurile s-au legat și de interesul meu pentru istoria politică a perioadei, iar când m-am hotărât să fac filmul am decis să încrucișez cele două planuri. Deși cuvântul nu-mi place, filmul a ieșit ca o metaforă. Ce i se întâmplă personajului principal, povestea bolii și a suferinţei, totul e pus în oglindă cu ce se întâmplă și cu ce se va întâmpla în comunităţile evreiești în anii următori.

„Nu există film care să nu fie politic”, Costa-Gavras

De ce crezi că în literatura lui Blecher contextul politic nu e vizibil?

Poate era mai preocupat de propria suferinţă și de problemele imediate. Deși, în scrisori, este prezentă o anumită conștiinţă politică. Într-una dintre scrisorile către Geo Bogza îi cere acestuia să-i găsească o revistă în care să publice un text și îi specifică să fie de stânga. Probabil că în întâlnirile destul de dese cu prietenul lui Mihail Sebastian au discutat și subiecte politice. Însă lectura mea nu este din anii ’30, nici n-ar avea cum să fie. Lectura mea este din contemporaneitate. Există o evidentă preocupare specifică pentru istoria politică românească, dacă vorbim despre ultimele tale două filme și, în special, pentru explorarea mentalităţilor, extremelor și a unor defecte socio-politice. Dacă ne referim la naţionalism, antisemitism, cred că există o întoarcere a lor în lumea de azi. E de ajuns să vezi influenţa uriașă a Bisericii ortodoxe în societatea de azi, naţionalismul de tip România Mare, care își are originea în naţionalismul de tip Garda de Fier-Antonescu. Nu e o schimbare. Dar e un interes pentru lucruri pe care nu le-am știut sau care au fost ascunse, îndulcite sau modificate, în așa fel încât să pară mai puţin grave decât au fost. Și e un lucru despre care vreau să vorbesc. Cât privește nemulţumirea pe care unii comentatori sau spectatori o au tocmai pentru că există o dimensiune politică explicită, le pot răspunde că eu însumi mi-am schimbat percepţia. Când eram asistent de regie, la filmul Amen!, turnat în România, prin 2001 l-am întrebat pe Costa-Gavras de ce făcea numai filme legate de aspecte politice, lucru care îmi displăcea pe vremea aia. Răspunsul lui a fost „Nu există film care să nu fie politic”, formulare care mi-a rămas foarte tare în cap și pe care am regăsit-o la un alt regizor, total opus ca estetică, într-un film al lui Jonas Mekas, un jurnal în care imaginile sunt sparte de următoarea propoziţie: „This is a political film”. Nu cred că există să faci un produs artistic, să-l scoţi în spaţiu public și el să nu aibă o dimensiune politică explicită sau implicită. Știu că se spune că un produs artistic e mai valoros din punct de vedere artistic dacă dimensiunea politică lipsește sau dacă este camuflată. Dar eu nu mai cred asta și nici nu mă mai interesează. Dacă aș fi făcut un film despre Blecher fără să aduc în discuţie problemele politice ale anilor ’30, doar atinse în film, fundalul pe care se petrece povestea ar fi fost o atitudine la fel de politică. Să exclud din discurs ar fi fost un act politic. Mă interesează să comunic, pentru mine filmul e un mijloc de comunicare, iar dacă reușesc să comunic niște lucruri care mă interesează, asta e o mare mulţumire.

Cu „Aferim!” ai această mulţumire?

Da, sunt mulţumit că filmul a generat o serie de texte, o serie de dezbateri, de faptul că filmul circulă și în mediile academice. Astea sunt pentru mine lucruri mai importante decât reușita estetică. Prefer să stimuleze gândirea și să provoace dezbatere. Așa cum îmi doresc și pentru Inimi cicatrizate și nu doar pe problemele legate de anii ’30 din România, dar și ce înseamnă adaptarea literaturii în film, ce înseamnă o reprezentare a istoriei în cinema, ce înseamnă naturaleţea ca valoare supremă în cinema și altele. Dacă cineva găsește aici o treaptă spre propriile sale gânduri, sunt foarte mulţumit.

Filmul „Inimi cicatrizate“ poate fi văzut încă în cinema, iar piesa „Ali: Frica mănâncă sufletul“ e montată la Teatrul Apollo 111. 

Opţiunile cinematografiei și mizanscenei în „Aferim!” și „Inimi cicatrizate” au fost descoperite odată cu filmarea sau erau stabilite încă din faza de scenariu?

Nu am nici imaginaţia necesară, nici o siguranţă a mijloacelor cinematografice care să-mi permită să știu dinainte ce și cum vreau să fac.

Dar în timpul scrierii scenariului, ochiul minţii nu vede unghiuri, distanţe, cadre?

Uneori da, uneori nu. Și, în orice caz, când scrii, ai un film în cap și ajungi ca filmul final să fie cu totul altul decât cel care se derula în capul tău în timp ce scriai scenariul. De pildă, în Aferim! distanţele camerei de multe ori au fost dictate de spaţiu corelat cu durata replicilor, așa că au fost rezolvate la faţa locului. Nu m-am gândit nicio secundă când scriam că filmul va fi alb-negru. În Inimi cicatrizate, opţiunea formatului 4:3 – vechiul format academic – l-am discutat cu Marius Panduru (n.m. directorul de imagine al ambelor filme) înainte de filmări, pentru a omagia ceva din filmele clasice, filmul mut chiar. Un alt motiv a venit din faptul că poziţia personajelor la orizontală pe aproape întreaga durată a filmului ar fi impus un format lat, dar nu am vrut soluţia cea mai la îndemână. Mi s-a părut că o tensiune între format și ceea ce s-ar fi potrivit automat este mai fertilă decât să aleg soluţia cea mai facilă. Opţiunea cadrelor fixe a apărut pe parcurs și a fost sugerată de Marius Panduru. 

Cum povestești un film atât de necinematografic în esenţă, cu o mizanscenă aproape fără mișcare? Așa a apărut soluţia cadrelor fixe.

Tablouri. În plus, există și câteva referinţe la tablouri celebre. 

Și e și ironic, cumva.

De ce ironic?

Pentru că există un ludic în felul în care sunt folosite. Cel puţin, în intenţie. A fost o joacă și un alt element care ne-a ajutat să artificializăm și mai mult imaginea. Asta mi-am și dorit. Din același motiv, am încercat să simulăm din tehnicolorul pe care l-am făcut din colorizare mai mult decât din filmare, pentru că opţiunea a venit în timpul filmării.

Regizorul Radu Jude va avea două întâlniri cu publicul – sâmbătă, 3 decembrie, de la ora 17:00, la Librăria Humanitas Cișmigiu, dialog moderat de criticul de film Andrei Gorzo, și joi, 7 decembrie, de la ora 19:00, la Ceainăria Cărturești Verona, dialog moderat de criticul de film Ileana Bîrsan.

Prima piesă de teatru pe care ai pus-o în scenă, la Teatrul Naţional din Timișoara, a fost „Scene dintr-o căsnicie”, adaptare după filmul cu același titlu al lui Ingmar Bergman. De ce o adaptare după un film și de ce l-ai ales pe Bergman?

Voiam de mult timp să explorez zona teatrală și să văd cum funcţionează filmul și cum funcţionează teatrul pe același text și care este zona de intersecţie dintre ele. L-am ales pe Bergman pentru că m-a preocupat tema, unul dintre fimele mele anterioare are această temă. Cred în continuare că e un text foarte puternic. Bergman însuși l-a adaptat pentru scenă, de fapt. Filmul însuși a fost un Kammerspiel, cu o dramaturgie foarte apropiată de un teatru clasic.

La Fassbinder cum ai ajuns?

Bogdan Dumitrache mi-a propus să pun în scenă la teatrul pe care tocmai l-a deschis și care își dorește să conţină acest dialog între teatru și film. Ali: Frica mănâncă sufletul e un text care se montează foarte des în Germania și există o intenţie politică în jurul alegerii. Probabil că n-aș fi făcut acest text dacă n-ar fi fost criza migranţilor acum un an și dacă n-aș fi văzut în România aceste reacţii atât de oribile și lipsa de umanitate din partea multor compatrioţi. Nu înseamnă că nu există o problemă cu terorismul islamic, dar e șocant când vezi că, într-o ţară care nu e afectată de această criză și o ţară cu o migraţie foarte mare, există o intoleranţă atât de mare și atâta rasism. Mi s-a părut că e un moment bun să încercăm să explorăm aceste lucruri pornind de la textul lui Fassbinder.

Unde te desparţi de viziunea lui Fassbinder?

Am adaptat textul la mediul românesc. Apoi, Fassbinder a făcut o adaptare după filmul lui Douglas Sirk (n.m All That Heaven Allows) și a păstrat multe elemente de melodramă, pe care eu le tratez cu o anumită ironie, pentru că nu am același gust pentru melodramă pe care îl are Fassbinder. E un pic mai caricaturizat și există niște tușe de satiră mai pronunţate decât în filmul lui. Există un demon al ironiei care îmi subminează intenţiile serioase sau, dimpotrivă, le îmbogăţește.

DESPRE RADU

• Radu Jude s-a născut în 1977 și este un scenarist și regizor român din Noul Val.
• A absolvit Universitatea Media, regie de film și a lucrat ca asistent de regie cu Costa-Gavras pentru filmul Amen și cu Cristi Puiu la Moartea domnului Lăzărescu.
• Lampa cu căciulă (2006), scurtmetrajul său, este cel mai premiat scurtmetraj românesc, fiind selectat în peste 30 de festivaluri.
• Cea mai fericită fată din lume a fost debutul lui în lungmetraj, urmat de Toată lumea din familia noastră.
• Aferim! (2015) a fost un film primit cu aplauze de critica internaţională, premiat la Festivalul de Film de la Berlin.