Unde dai şi unde crapă

Ajunsesem să mă simt comod în cadrul HBO – seriale quality, detalii, psihologie, montaj ca o marchetărie, dinamică studiată. Îmi dau seama că am greșit, mai ales pentru că televiziunea știe să marketeze la milimetru. HBO produce pentru un public de decreţei care-și permit suplimentul de abonament pe lună – și, mai ales, care au timp să se uite la televizor. Snatch (Unde dai și unde crapă – acest titlu bagabond) se vede în România pe AXN. În State, e difuzat pe un canal online, Crackle, deţinut de Sony. Tot de aici, de altfel, se poate viziona online și la noi, dar nu spun mai mult. Cele 10 episoade ale seriei sunt inspirate de filmul omonim al lui Guy Ritchie, din 2000, și de-acolo vine și șpilul acestui heist (heistul e un crime fiction despre pre- și post-jaf). Pe scurt, este vorba despre o bandă de șnapni care dă un tun prin care intră, fără să-și fi propus, în lumea interlopilor de calibru mare.

Ironia colorează mereu ceea ce ar fi putut fi un film de acţiune și atât. Mijloacele ei fac din Snatch un meta-film în genul unei serii ca Fargo, a fraţilor Cohen (se zice – Snatch e poziţionat, pe Crackle, în vecinătatea ei). Două elemente ar trebui menţionate aici. Primul ţine de cronologie: toată acţiunea din Snatch se petrece în zilele noastre, în clin d’oeil faţă de un deceniu și jumătate mai înainte, când în locul lui Albert, căpetenia de azi a grupului, făcea furori în zonă tatăl lui, Vic Hill, acum la răcoare. Aluzia la epoca originalului Snatch e clară. Între anii 2000 și 2015 se ţes paralele generaţioniste, cum ar fi cea de la care pornește buclucul pentru cei trei tineri: aceștia sunt filmaţi întâmplător în timp ce jefuiau o dubă plină de lingouri de aur. Filmul se viralizează, devine o chestiune de timp până când cei trei vor fi recunoscuţi. Virtualizarea comunicării Unde dai și unde crapă în timp real are parte de un truc de imagine: de fiecare dată când vreun personaj primește un sms, pe ecran apare o bulișoară cu numele, ca și cum un drăcușor din mintea regizorului s-ar arăta și ne-ar spune: this is all folks! Giumbușlucurile de imagine nu se opresc aici: ca-n anii '70, două personaje care vorbesc la telefon apar pe câte o jumătate de ecran: nuanţa retro vine ca un emoticon prins cu ac de siguranţă de fotografia unei acţiuni serioase, cu input de personaje vii și output de cadavre.

Ironiile nu se opresc aici. Vic Hall citește în celulă Război și pace, ca un deţinut politic român, parcă în vederea unei exegeze din teren. Dincolo însă de diverse alte scenepoante, pe care-i păcat să le epuizez aici, apare un personaj formidabil, Charlie Cavendish, interpretat de Rupert Grint, din Harry Potter: băiatul roșcat, timid și cu capu-n nori are o familie distrusă, dar aristocrată, cade-n toate ispitele scoase-n cale, se îndrăgostește de cine nu trebuie – pe scurt, e musca-n laptele pe care el însuși încearcă-n zadar să îl combine cu alcool contrafăcut. Ţuica falsă cu care-și începe cariera micul grup de haiduci. Din toate astea rezultă că se fac seriale bune și pentru mileniali, că ei înșiși pot să-și pună apucăturile în context și că, da, crimele ne plac, dar nu ne mai putem uita la Dallas luaţi de proaspeţi. 

Alex de Rakoff

Are 47 de ani. În 2004, realizează ceea ce se numește mockumentary, adică o ficțiune prezentată ca documentar (The Calcium Kid). A realizat o mulțime de videoclipuri muzicale și două jocuri video, dar Snatch este primul lui serial. Alături de filmul cu același nume, Snatch se inspiră dintr-un hold up documentat, care a avut loc în East London.