Televiziune vintage

Laudă anacronismului! De câteva zeci de ani și, mai ales, datorită mediei audiovizuale, anacronismul a devenit o sursă de percepţie și reflecţie estetică. Trecutul ca vintage e deja la ordinea zilei, putem observa asta pretutindeni, de la designul unor sticle de cola ca pe vremuri – nu fac reclamă – până la redesenarea Teatrului Naţional din București, în versiunea lui ante-modernă. Anacronism, primesc, dar în concept actual.

Cerbul de Aur 2018 d evine interesant tocmai în acestcontext. În primul rând, pentru că nimeni de la BNT, televiziunea bulgară, nu s-a gândit să reînvie Orfeul de Aur și nici n-a avut această idee pentru a contribui la brandul de ţară al Bulgariei. Sanremo există încă, dar se desfășoară iarna, ca eveniment indoor, pentru un public așadar restrâns și fidel, avantajat și de plasament – nu departe de riviera franceză, loc de pelerinaj al burghezilor bogaţi. Așadar, un festival de muzică ușoară ca brand românesc, asta a fost ideea.

Cerbul de Aur are un alt – se zice azi – vibe istoric. Nu e doar Orfeul, nu e doar Sanremo. Început devreme, în 1968, ca eveniment tv, căci se desfășura într-o sală închisă, cu câteva sute de spectatori, e întrerupt la fel de devreme, în 1971. Era o vreme când Europa avea, încă, o cultură de consum diferită de cea americană, iar Cerbul de Aur avea succes și fără Elvis Presley. Festivalul se reia pe valul de entuziasm de după 1990, acum în versiunea unui eveniment dublu, cu public direct și cu telespectatori, outdoor. Între timp, moda concertelor pe stadion își trăia ultimii ani. Chiar și-n anii '90, Cerbul de Aur avea, faţă de ceea ce se întâmpla în Occident, un soi de patină. Muzica de spectacol, cea care la urma urmei motivează tot dispozitivul unui astfel de festival, era deja înlocuită de pop și de alte genuri din ce în ce mai mediatizabile, distante de muzica de estradă pe care noi am numit-o ușoară. Dar foamea de vedete străine era imensă, atunci, și Cerbul de tranziţie profita.

Privit în 2018, Cerbul de Aur devine obiect vintage tocmai prin ceea ce-l deosebește de un talent show. În primul rând, culisele. Dacă la Vocea României sau la X Factor nu mai există nimic ascuns, la un festival conceput în anii '60, juriul jurizează în secret; concurenţii cântă și ies fără vorbe; preselecţia e deja un dat, nimeni nu o comentează; prezentatoarea nu face decât să prezinte. Ca să varieze, ediţia din acest an a alternat concursul cu recitalurile, ca și cum era de la sine înţeles că mai mult de trei concurenţi deodată vor plictisi și se cerea o întrerupere. Ultimul recital intra în scenă pe la miezul nopţii, în ideea unei plaje de audienţă cât mai largi. E drept, competitorii n-au fost răi, albaneza care a câștigat trofeul are o voce excepţională, Inis Neziri, dar procesul de selecţie a rămas secret. Prin Cerb, altfel foarte bine promovat, TVR a urcat în audienţe pe locul 4, ceea ce nu-i rău pentru un post care abia prinde primele zece locuri în general, însă avem o evidentă criză de concept. Cerbul de Aur 2018 a fost o mixtură de Eurovision, șlagăre de pe vremuri, concert de muzică p o p /r o c k m a i n s t r e a m , muzică p opulară p entr u public dan-puric-Antena3, t r a n s m i s i u n e d i r e c t ă a unui eveniment muzical în aer liber, toate în echilibru instabil. Sigur, aniversarea e aniversare, 50 de ani de la prima ediţie, România 100, dar ce facem de acum?

Organizăm un talent show i n t e r n a ţ i o n a l ? A d u c e m v e d e t e i n t e r n a ţ i o n a l e ? Câștigăm bani sau luăm de la buget și vorbim despre cultură? Nimic nu par e stabilit, totul mi se pare în aer, asta și pentru că practic n-avem un responsabil. Banii vin de la buget. Audienţele urcă, chit că pe comercial Cerbul are o zecime din publicul PRO TV (ne spune asta paginademedia, pentru 31 august). Există un proiect al Cerbului de cinci ani? Ce întrebare! 

De Alexandru Matei