Captive – nu Singur acasă

Iarna stăm la căldură și ne uităm la filme horror. Nu… era altfel: iarna stăm la căldură și desfacem cutii lucioase pline de cadouri delicioase: de pildă, un cadavru. Nu. N-am tourette, dar e ceva cu mine. Vine de la nebunia de sărbători: prea multe cuvinte înduioșătoare în reclame și prea multe înjurături pe carosabil. Și totuși, face sens. După ce desfacem cadouri, ne vedem mătușile, mâncăm gras și bem vin, sieranevada, ne cuprinde un chef de înspăimântare ceva de groază. Pe bune, acum, Singur acasă îl vedem de când ne-am născut, unii dintre noi. Colindele lui Hrușcă le auzim ab initio. Televiziunea încearcă să fie bradul de Crăciun, evergreen, obișnuinţa la pătrat, repetarea lacomă a aceluiași. Are dreptate, dar pământul se învârte. Chiar dacă zilele, am aflat azi, se lungesc fooooarte încet, dar constant, în decembrie noaptea rămâne regină. Și Netflix profită. Anul trecut a lansat, tot în decembrie, un reenactment documentar în serial numit Making a Murderer, a cărui modă a dat în fetișuri hairstylistice (cum arată o freză de inocent, adică) create de Giulia Rozzi pe Tumblr.

Cazul scenarizat era într-adevăr suculent: un tip acuzat pe nedrept de viol petrece 18 ani în pușcărie, după care cere despăgubiri, după care e acuzat iar, de crimă, în 2003, și condamnat iar. Documentarul a avut cronici excelente. Making a Murderer se inspiră din creaţiile lui Errol Morris, cel care a realizat memorabile documentare de reenactment și mai ales The Thin Blue Line, în 1988, de importanţă istorică: filmul demonstrează labilitatea realităţii reconstituite raţional și a fost numit de regizor chiar un eseu despre istorie falsă. Captive continuă ideea, dar trece de la crimă la răpiri. Comanda Netflix a fost plasată la Lightbox, producătorilor Simon și Jonathan Chinn, care au înţeles miza. 

În foarte puţine cazuri de răpire publicul ajunge să afle cum funcţionează negocierea, cum sunt evitate sau implicate instituţii – care este, adică, infrastructura unei răpiri. E drept că avem de-a face acum cu opt cazuri diferite, nu cu o singură poveste complexă, iar autonomia episoadelor se poate să dăuneze audienţei. Regia i-a fost încredinţată lui Doug Liman, cel care are în palmares The Bourne Identity (cu Matt Damon) sau Domnul și Doamna Smith, cu Brangelina. Captive, care a început pe 9 decembrie, va avea opt episoade de aproximativ o oră fiecare. Unul dintre ele va fi dedicat unui caz celebru în 1993: felul în care 450 de deţinuţi dintr-o închisoare din Ohio și-au luat ostatici gardienii și modul în care aceștia au reușit să scape. Acest mod de a scormoni realitatea pentru a-i regăsi dinamica n-ar avea succes doar prin metodă. Imaginile, veţi vedea, nu sunt mai puţin importante, iar filmările, făcute în toată lumea, vă vor face să uitaţi conceptul. Pentru că televiziunea e simţire în primul rând, dar în ultima vreme – vezi Westworld – devine introspecţie. Televiziunea meta-ficţională, adică.

Douglas Eric Liman 

Newyorkez, născut în 1965. În studenţie devine directorul unui canal tv studenţesc, prin cablu. În 1996, regizează Swinger, o comedie despre revival-ul swing pe Coasta de Est. Filmul devine un sleeper hit – un succes în ciuda lipsei unei lansări zgomotoase. În 2003 realizează The Bourne Identity pentru Universal Studios, dar compania îl pune să modifice 20 de minute, din cauza lipsei de scene de acţiune și violenţă.