Moromeții 2

Moromeții 2



Puteți vedea filmul Moromeții 2 începând din această toamnă. Filmările pentru acesta au durat 36 de zile, iar fotograful Matei Buță a fost câteva zile pe platourile de filmare, pentru a fura niște cadre. Săptămâna trecută m-am văzut cu Stere Gulea la o cafea, să aflu cum vede el viața, cinematografia și de ce a făcut Moromeții 2, la 30 de ani distanță de primul.



Pe mine un singur lucru mă preocupă: încercarea de a fi consecvent, adică să încerc să nu creez confuzie în ceea ce privește imaginea mea. Adică, să știe omul de unde să mă ia. Ăsta sunt, ăsta e. 

Stere Gulea



Interesul pentru filmul Moromeții a devenit un fenomen. M-am tot întrebat de ce. Cred că e tocmai faptul că redă imaginea unei lumi care avea identitate, care are o formă, o structură, o vezi acolo, ceea ce azi nu vezi în lumea în care trăim. Pesemne că omul duce această nevoie de comunitate, de legătură. Sunt problemele vieții moderne, oriunde, nu numai la noi. Oamenii în marile aglomerații sunt foarte singuri, presupun că despre asta e vorba. Niște tineri care stau cu căștile, cu walkmanul și care să fie interesați de Moromeții te intrigă”, spune Stere Gulea. 


Regizorul Stere Gulea s-a născut pe 2 august 1943, chiar în mijlocul celui de-Al Doilea Război Mondial. Își amintește că mama sa îi acorda multă atenție: „Maică-mii îi muriseră înainte de sora mea și de mine trei copii și era extrem de traumatizată de această poveste a vieții, se uita după mine așa, ca după un soare”. Lucrurile s-au schimbat când l-au arestat pe tatăl său și viața a căpătat o altă dimensiune. Stere Gulea avea pe atunci 8 ani. „N-a mai avut nimeni grijă, erau deja lucruri de supraviețuire. A început o perioadă foarte grea din viața familiei noastre, tatăl fiind arestat, era trecut la categoria chiabur, cu confiscări de averi și alte lucruri din astea, prin care deveneai un fel de paria. Erai exclus de la școală, de exemplu, se făceau pionieri. Să nu fii pionier era grav. Sora mea de exemplu n-a fost făcută, pentru că era fiică de chiabur. Peste cinci ani, când mi-a venit mie rândul, se mai relaxaseră lucrurile și eu am fost făcut. Fiecare lucru din ăsta însemna o recompensă. Nu înțelegeai că, de fapt, e un măr otrăvit, n-aveai de unde. Cu timpul, când am început să văd cum stau lucrurile, am evitat pe cât posibil să mă fac membru de partid.” 


Tatăl său fusese condamnat politic împreună cu un frate de-ai lui. Nu l-a vizitat în închisoare, dar a fost o dată la proces. „Imaginea mea e că au intrat în sală niște oameni îmbrăcați în haine vărgate, tunși. Greu, abia după un timp, l-am identificat pe taică-meu, pentru că toți arătau practic la fel, plus că erau încolonați de milițieni sau securiști, erau flancați, nu aveau voie să se uite nici în stânga, nici în dreapta. Imaginea mai degrabă te înfricoșa decât să ai sentimentul că îți revezi tatăl.” Câțiva ani mai târziu, printr-o revizuire a procesului, tatăl său s-a întors acasă, eliberarea lui era absolut o chestie greu de imaginat, își amintește regizorul.




Când a crescut, Stere Gulea avea deja un set de valori bine tatuat în interior și știa ce vrea să facă cu viața sa: să creeze o lume. „Am vrut să fac meseria asta în momentul în care am descoperit-o. Creezi o lume, pleci de la ceva ce e în capul tău și îi dai viață. Am aflat ce presupune meseria asta, pe lângă, hai să-i spunem, înzestrare. Trebuie să mai ai și niște alte date, să poți să colaborezi, să aduni oameni în jurul tău, să ai o comunicare bună cu actorii, să reușești să îi înțelegi. Sunt niște lucruri din astea, fără de care, mie, cel puțin, mi-ar fi fost greu. Sunt și spectator, și în același timp sunt și actor, în sensul de implicare, că nu vreau să stau deoparte. Dar fără să am impresia că ceea ce propun eu este singurul lucru valabil.” 


„Aveam această dorință, de a face un film după Marin Preda și a fost o întâmplare în viața mea.” Stere Gulea spune că a avut mereu un respect enorm pentru Marin Preda. L-a și cunoscut pe scriitorul pe care îl descrie ca pe un om cu o personalitate extrem de puternică și originală, un om care vorbea foarte puțin. „Dădea sentimentul unui om care reflectează tot timpul”. Toma Caragiu, bun prieten cu Marin Preda, i-a făcut cunoștință cu acesta. „Ținea el neapărat să fac un film după Marin Preda, ceea ce nu a reușit. Eu încă eram la început, Marin Preda era cine era. Ca să faci un film despre el era complicat, și pentru cine dădeau aprobările, aveau alte pretenții, dă-mi, domne, un regizor important, nu iei un debutant. În fine, toate au trecut, viața a făcut socotelile ei, Caragiu a murit la cutremur, peste trei ani a murit și Preda, și eu am avut ideea asta de a face un film după Moromeții. Părea o necuviință într-un fel, pentru că totuși era cea mai importantă operă a lui, unul dintre cele mai simpatizate și apreciate romane românești, și m-am apucat, așa, cred că simțeam că încă nu mi-am găsit drumul, dar era și o necugetare din asta. Riscam.” 


Cinematografia anilor '80. Cum a ajuns Moromeții 1 pe marile ecrane. „Am scris o variantă de scenariu, le-am dat-o unor oameni cu care mă mai consultam, mi-au făcut niște observații, am mai făcut o variantă și pe urmă am depus și eu la ceea ce se chema Casa de film. La început a fost bine primit. Au fost de acord, au fost încântați, dar apoi a început o chestie foarte neclară, nu îți spunea nimeni nimic. La un moment dat am fost chemat și mi s-a spus că ar fi bine să fac un scenariu mai lung, care să acopere mai mult din carte. La început a fost greu, eu aveam scenariul structurat pe o singură idee. Am stat, m-am gândit, am văzut ce ar putea să iasă. Am făcut o variantă mai mare a scenariului și am propus distribuția. După ce am început filmările la Talpa, trimiteam negativele la laborator, să fie developate la Buftea. După aceea se trăgea o copie, așa, de lucru. Începuseră să vadă din ce filmam și s-a stârnit o întreagă sperietoare și alertă. Eram sunat să mă întorc de urgență la București. Am adoptat tactica lui Moromete – nu spuneam nu, dar tot timpul pretextam: am o scenă cu sute de oameni deja convocată, după ce termin asta ș.a.m.d.




După ce am văzut filmul, am avut niște vizionări în cerc restrâns, am avut sentimentul că am făcut ceva. Era o prostie să cedez. Ei se panicau că se risipesc bani. Și am ținut-o așa până când am reușit, practic, să filmez. Apoi, timp de un an și ceva, au început alte povești: vizionări, paravizionări. Fiecare cu alți inși, cu alte cereri, îmi trimiteau hârtii cu ce trebuie să schimb, ce trebuie să filmez. Luam hârtia, ziceam că o să mă gândesc, pe urmă le spunem că nu am cum să fac așa. Am făcut o singură schimbare de care îmi pare rău, am schimbat secvența de început a filmului, care era fondul de generic. Era o secvență cinematografică destul de complicată, am făcut-o cu mari chinuri, dar a trebuit să o mai atenuez și am făcut un fel de montaj de imagine în locul ei. Era o scenă de continuitate, dar erau speriați că dorm pe prispă, în fine, lucruri care par de neînțeles în ziua de azi, în condiții normale. La un moment dat m-am trezit cu un telefon, pare comic: unde e filmul? Unde să fie, că doar nu o să fie acasă la mine, e în laborator. Trebuie să iasă mai repede, mi-au spus. Foarte bine, și eu vreau asta. Cam aceasta a fost odiseea pe scurt a acestei încercări cu Moromeții. Cu a doua parte a fost o problemă destul de complicată, ca dovadă că s-a și lungit 30 și ceva de ani.”


Au urmat mai multe întrebări: Ce faci? De ce faci? Cum faci? „Al doilea volum este considerat mai slab, iar pe mine mă nemulțumea un lucru, compromisul pe care a trebuit să îl facă Marin Preda: să facă din personajul lui Niculae activist de partid. A înțeles că nu are nicio șansă să îl scrie, dacă nu dă Cezarului ce e al Cezarului. Pe urmă l-a scos din asta, l-a făcut inginer. Eu nu mă legam de ideea asta. Cu atât mai mult cu cât Preda spusese de mai multe ori că Niculae e chiar el și nu înțelegeam de ce. Aveam dilema asta, problema asta morală: am dreptul să intervin eu acum, schimbându-se datele istorice, politice, să modific ceea ce scriitorul a scris. A fost greu. Până în momentul în care am spus: nu fac o adaptare a romanului, fac doar un segment și, de fapt, încerc să fac o poveste legată de Niculae, care e încă elev, și problema lui e că taică-su nu îi dă bani să termine. Și toată povestea legată de ce se întâmplă în anul 1945 într-un sat românesc, când zorii comunismului se instalează. În 2015 am luat decizia de a îl face. Am și cunoscut mai bine perioada '44-'45, fiindcă am găsit un jurnal politic al unui politician țărănist, Ioan Hudiță, care e un jurnal politic, dar zilnic, nu amintiri, nu memorii, și am putut să îmi dau seama de tot ce însemna zbaterea, nesiguranța, presiunile politice ș.a.m.d. Am avut sentimentul că simt perioada mult mai bine. Mie mi se pare un moment important, destul de prost știut, falsificat de istoria comunistă, și atunci am zis să fac, ținând cont că aveam personajul principal, și să îi împlinesc destinul lui, pe care, de altfel, i l-a împlinit și istoria. Ăsta a fost motivul pentru care am ales să-l fac. E tot alb-negru, pentru continuitate, mi se pare că alb-negru esențializează. Colorul distrage și nu mi se părea potrivit pentru lumea aia.”




Backstage la Moromeții 2 „Momentul în care Victor Rebengiuc a declinat oferta a fost unul de impas. Eu anticipam și pregătisem varianta de înlocuire. Decizia asta a devenit mai clară în momentul în care am ales interpretul lui Niculae. Am decis că îl distribui pe băiatul ăsta, Paul Ipate, care avea 18 ani. Terminase liceul, jucase într-o trupă de teatru la școală. Din momentul ăla se punea problema raportului dintre tată și fiu. Fizic. Și devenea destul de greu credibil. Luminița Gheroghiu avea mari probleme de sănătate, nu putea să joace nici ea. Ăștia erau pilonii. Atunci, m-am gândit la o altă formulă. Horațiu Mălăiele și Oana Pellea. Pe Horațiu l-am ales și pentru că îi citisem o cărțulie de povești scrise de el, trăite la țară, și se vedea clar că are ceva cu lumea aia și că o simțea. În afară de talentul lui. Au fost și păreri care au spus: actor de comedie. Ceea ce e fals, el e și actor de comedie, dar eu cred că el este mult mai mult decât atât. Cât despre film, încerc să nu îmi fac așteptări, nu mai vorbim de faptul că niciun film nu seamănă cu altul, contextul în care vine un film diferă. Pe urmă, mai este și problema asta a inevitabilei comparații cu Moromeții 1. Eu îmi doresc ca oamenii să se uite fără păreri preconcepute, să se uite la un film în care este vorba despre această lume. Moromete e un personaj care merită atenția noastră pentru că este un personaj deștept, cu atât mai mult cu cât e deștept într-o lume care nu pare desemnată la inteligență. Pe mine m-a fascinat personajul lui Moromete, pentru că de fiecare dată când citeam romanul sau când citeam despre modelul lui, care era tatăl lui Marin Preda, îmi dădeam seama cât de ușor suntem pradă preconcepțiilor și cât de ușor punem oamenii pe categorii din astea: țăranul e așa, orășeanul e așa, nu omul, nu individul, care poate să fie un spectacol și un univers în sine, cum este acest Moromete. El eșuează practic în tot, tocmai pentru că este special și nu poate fi înțeles. Ce nu a îndrăznit nici el să facă, nici Marin Preda, am îndrăznit să fac eu în film. Pentru că are apăsarea conștiinței față de Niculae cu școala, atunci ia decizia și împarte pământul și el poate să-și termine școala. Practic, încheie el socotelile, fără să le încheie societatea. El o ia puțin înainte, anticipează, dar rămâne singur. Total.” 




Cum arată satul lui Moromete în 2018 „Culmea e că arată mai rău decât în 1985. E un sat ca multe altele, depopulat, în care au rămas persoane în vârstă, foarte multe case părăsite, invadate de arbori, de natură. N-ai sentimentul că e locuit, vezi când și când pe stradă câte un om. E o imagine destul de dezolantă. Acum s-a pierdut identitatea țăranului. Nu era doar pământul, ci și mentalitatea. Raporturile care erau între ei, viața de comunitate, oamenii își aveau locul lor știut în comunitatea aia. E o lume care nu mai poate fi înviată. O lume care a fost distrusă cu ură. Eu până la urmă am spus că filmul ăsta, Moromeții 2, trebuia făcut. Că l-am făcut eu pentru că timp de atâția ani nimeni n-a îndrăznit să-l facă. Am avut și sentimentul ăsta că nu o să se mai facă. Am simțit până la urmă și ca pe o obligație, o datorie, să se încheie până la urmă povestea. Nu se încheia, pentru că filmul se termina cu o întrebare, cu plecarea lui Niculae la școală. Puteam să anticipăm, să presupunem, dar am zis să îl duc la final, pentru că și Preda până la urmă a simțit nevoia asta.




De Andrada Lăutaru

Foto: Matei Buță



Comentarii

Mai multe

Anul ăsta, #FiiTuMosu pentru cei dragi

Anul ăsta, #FiiTuMosu pentru cei dragi

Ai găsit anticearcănul potrivit?

Ai găsit anticearcănul potrivit?

Mihai Constantinescu: Muzica zilelor noastre trebuie inclusă în cotidian

Mihai Constantinescu: Muzica zilelor noastre trebuie inclusă în cotidian

Surpriza Digi FM pentru Lidia Buble

Surpriza Digi FM pentru Lidia Buble

Defineşte frica, depăşeste frica

Defineşte frica, depăşeste frica

Reinterpretarea iilor tradiţionale românești

Reinterpretarea iilor tradiţionale românești

Cătălin Ştefănescu

Cătălin Ştefănescu

Magia Sărbătorilor

Magia Sărbătorilor

Cele mai citite

Dansatoarea și coregrafa Judith State: „SIERANEVADA a fost cel mai frumos greu”

Dansatoarea și coregrafa Judith State: „SIERANEVADA a fost cel mai frumos greu”

10 motive pentru care să te uiţi la serialul

10 motive pentru care să te uiţi la serialul "Valea Mută"

"Mama. Eseu despre iubire", o expoziţie de fotografii plină cu tandreţe

Filmul

Filmul "Două lozuri" - anatomia unei comedii

Marea bătălie  a ecranelor. Film de artă sau film de public?

Marea bătălie a ecranelor. Film de artă sau film de public?

"Valea Mută" - Cronica primului episod

Cronică de film • Silence

Cronică de film • Silence

"Cei 7 magnifici" - povestea din spatele ecranului

Recenzie de film • Julieta

Recenzie de film • Julieta

Filme noi și alte recomandări pentru săptămâna 9-15 septembrie 2016

Filme noi și alte recomandări pentru săptămâna 9-15 septembrie 2016