Lecția de producție de film. Interviu cu Ada Solomon

Lecția de producție de film. Interviu cu Ada Solomon

În producţia de film, din 1993 și cu propria casă de producţie, HiFilm, din 2004, Ada Solomon este primul producător român în cursa pentru premiul Oscar pentru cel mai bun film străin, cu „Toni Erdmann”. Despre colaborarea Adei Solomon cu regizoarea Maren Ade, despre personajele și povestea din „Toni Erdmann”, despre producătorii tineri, coproducţii și legea cinematografiei și, nu în ultimul rând, despre București, într-un interviu de Ileana Bîrsan.


Care este cheia succesului filmului „Toni Erdmann”, apreciat de public și, deopotrivă, de critică, aflat în majoritatea topurilor și câștigător al multor premii?
Filmul este foarte emoţionant, e profund și atent construit. La nivel de documentare, Maren Ade e aproape un documentarist, cu note și cercetare de teren, cu sute de pagini citite. Relaţia de familie din film pornește din experienţa personală și o extinde apoi la ce înseamnă societatea. În ceea ce privește România, documentarea e dusă până la detaliu, pentru că nu pornește cu clișee pe care să le adapteze.
Amestecul de realitate și ficţiune și felul în care reușește ea să-l pună în pagină cred că e o cheie a succesului. E și emoţionant, e și puternic, e și inovativ, deși clasic ca mod de expresie și naraţiune.
Construcţia clasică cred că vine din formaţia ei de la școala de la München, o școală îndreptată spre cinemaul de consum. Pe de altă parte, Maren a avut șansa și și-a permis să aibă timpul să facă lucrurile până când i-a ieșit ce-a vrut.


Ești primul producător român nominalizat la Oscar. Dincolo de vizibilitatea filmului, ce reprezintă această nominalizare pentru tine?
În primul rând, mi-e ciudă că nu scrie România pe film, pentru că nu există bani românești, adică nu e o coproducţie în mod oficial. Există doar participarea noastră. Ar fi putut să fie și mi-e ciudă. 

Filmul a fost selecţionat la concursul de proiecte de la CNC (n.m. Centrul Naţional al Cinematografiei), a fost pe poziţia a doua, însă filmul nu s-a calificat pentru că nu îndeplinea punctajul unui film cu participare românească, conform legislaţiei destul de rigide. Are douăzeci de actori români, cu prezenţe diferite, se întâmplă 90% în România, cheltuie peste 800.000 de Euro în filmare, are tehnicieni și mijloace din România, deci e, totuși, un film cu participare românească. Iar Bucureștiul e mai prezent în acest film decât în multe alte producţii românești. Legea e prea puţin flexibilă și lucrurile în cinema nu se pot măsura cu șublerul.

Pentru mine e importantă experienţa acestui film, întâlnirea cu Maren, lucrul la film, dezvoltarea acestei idei, care m-a preocupat foarte tare și pe mine, viaţa și dezrădăcinarea expaţilor, acești nomazi de lux. E un soi de alienare care aparţine lumii ăsteia și m-a interesat modul în care acești tehnicieni de nivel înalt încearcă să acopere deficitul de emoţie.

Îmi pare foarte bine că filmul e atât de văzut, că are un asemenea succes și că va rămâne în atenţia oamenilor o perioadă mai lungă de timp. Însă, la nivel de recunoaștere artistică, premiile Oscar nu sunt etalonul. Mă onorează mult mai tare și înseamnă mai mult la nivel artistic pentru mine și colegii mei o selecţie la Sundance sau la Telluride, decât o nominalizare la Oscar, unde lucrurile ţin în mare măsură de lobby, de o mașinărie de PR.

Poate sună arogant, dar nu e decât omenește: nu mi se mai taie genunchii, am intrat într-un soi de rutină. Mă sui pe scene ca în tramvai, m-am obișnuit prea tare și nu mă mai bucur și mă întrebam la ce folosesc toate astea. Mi s-a răspuns că ar fi bine totuși să mă gândesc că dau energie altora să meargă mai departe, unora care mă urmăresc și care mă iau drept model. Dacă pot să ajut și să ţin spătarul scaunului unor oameni, pentru ce fac ei și pentru visele lor, asta înseamnă foarte mult pentru mine și merită efortul.


Regizoarea Maren Ade (s.), alături de Ada Solomon. Fotografie de Doria Drăgușin


Cum vezi tu noile modificări aduse legii cinematografiei legate de producătorii tineri și de coproducţii, destul de puţin luate în serios până acum?

Noile modificări nu au intrat încă în vigoare; trebuie să treacă prin Parlament și nu știm ce se va întâmpla cu ea, dacă o vor adopta așa cum este, dacă va ieși ciuntită de acolo sau dacă va fi respinsă. Sper să nu o respingă.

În primul rând, demersul acesta a devenit urgent, pentru că legislaţia noastră e îmbătrânită, ea se adresează unei realităţi și unei pieţe din 2005, când digitalul nu prea exista. Oricum, nimeni n-ar fi putut imagina transformările și viteza cu care se petrec aceste transformări. Așa că legea trebuie adaptată la realităţile pieţei, pentru că am rămas într-o schemă care nu mai are nicio legătură cu ce se întâmplă și blochează un mod de funcţionare. Pe de altă parte, ce se întâmplă cu producătorii aflaţi mai la început de drum și ce se întâmplă cu coproducţiile minoritare sunt, pentru mine, cele mai importante elemente din legea asta. Trebuie să știm și să înţelegem cum să ne purtăm cu ceilalţi.

Filmele românești au primit sprijin din toată Europa, în diverse feluri, însă nu s-a întâmplat și invers. Sigur, sunt exemple de coproducţii în care au fost bani românești în producţii străine, dar sunt foarte puţine. Și nu se face. Existenţa acestui fond minoritar va însemna o relansare a relaţiilor. Inclusiv la fondurile internaţionale sunt deja reprezentanţi ai unor ţări din jurul nostru care au sprijinit filme românești și care acum preferă să-și sprijine filmele din ţările lor, tocmai pentru că noi răspundem financiar foarte rar sau deloc.

Le propuneam colegilor de la Premiile Gopo să existe o categorie pentru prezenţa românească într-o coproducţie minoritară sau într-un film străin cu prezenţă românească. Că e vorba despre un technician, cum a fost Marius Panduru (n.m. director de imagine) pentru Albüm/Album de familie sau Cătălin Cristuţiu (n.m. monteur) pentru Banat sau o prezenţă artistică cum sunt actorii, de pildă, Ana Ularu. Ideea mi-a venit văzându-l pe Alec Secăreanu, în filmul britanic lansat acum la Sundance, God’s Own Country. Talentele, contribuţiile și performanţele ar trebui cunoscute și aplaudate mai mult aici, acasă, mai ales când ești la început de drum.

Nu vreau să ruginesc și să intru într-un soi de manierism; mie, personal, îmi convine să fiu într-o competiţie cu oameni mult mai tineri, care sunt deschiși, care văd altfel lumea, care relaţionează cu un public care întinerește și care se schimbă și care mă provoacă la rândul lui. De aceea, la discuţiile legate de modificările legii, am considerat că e mai important ca oamenii tineri să fie parte a acestui discurs, pentru că până la urmă legislaţia asta e mai mult pentru ei. Eu o să mă adaptez, știu care e calitatea proiectelor pe care le fac, cred că știu la vârsta asta să aleg. Nu mă interesează să fac eu regulile jocului, ba din contră, mă provoacă mai tare și mă interesează mai mult să lucrez în ceva în care nu m-am amestecat.



Care sunt șansele sau soluţiile pentru producţia de film independent?

Există două lucruri care ar trebui să funcţioneze: mecenatul și investiţia. Dar, pe de-o parte, mecenatul nu e recompensat de către stat, pentru că legea sponsorizării nu reprezintă, de fapt, nimic. Sigur că pentru mine cultura înseamnă parte din sănătatea unei naţiuni. Însă, așa cum spunea și ministrul culturii, Ionuţ Vulpescu, cultura nu reprezintă nimic pentru autorităţi; n-a fost nimeni preocupat ca educaţia și cultura să fie repuse acolo unde le e locul, ca ele să contribuie la o societate sănătoasă.


Ministrul Culturii e autoritate. 

Ministrul Vulpescu are un discurs articulat în direcţia asta, numai că ministrul culturii contează 0 barat într-un guvern. Dintotdeauna. Nu interesează pe nimeni, nu ascultă nimeni și în momentul în care Ministrul Culturii, indiferent cine ar fi el, se duce și propune în Guvern ceva și Ministrul de Finanţe spune „avem alte priorităţi”, s-a închis discuţia. Ministrul Culturii, fără sprijinul Ministerului de Finanţe, Ministerului Muncii, Ministerului Dezvoltării, nu poate avansa niciun proiect. Deci, mecenatul nu e încurajat, nu e susţinut și nici nu e văzut ca generator de sănătate mintală sau socială, deși el este. Dacă ne uităm la studiile făcute pe impactul industriilor culturale, vedem că este mai mare decât impactul industriei de mașini sau al industriei de construcţii, chiar. Nimeni nu ia în seamă studiile relevante pe care le face Institutul de Cercetări în Domeniul Culturii. Pe de altă parte, nu mai există un star-sistem, nici actorii, nici regizorii români nu aduc bani. Oricărui investitor care nu vrea să facă mecenat, ci vrea să facă o investiţie într-un produs independent, nu-i pot spune că va scoate cu trei lei mai mult decât a investit, pentru că e o minciună. Din sălile de cinema existente, la producător ajung înapoi, dacă ajung, în jur de 20%. Or, dacă facem un calcul pe reţelele de cinema, ar trebui ca un film să stea timp de șase luni în 40 de săli, ca să poţi recupera o parte din investiţie. Cinemaul e scump, dacă îl faci în sistemul independent și de produs artistic la limita produsului de muzeu, căruia să-i crească valoarea în timp și pentru care nu ai public larg la momentul prezent.



Ce reprezintă personajul Toni Erdmann pentru tine?

Pentru mine e un luptător. E un fel de magician. Sigur că e și un clovn trist. Și el a greșit și în carieră, și în viaţa personală; e un profesoraș de pian singur, într-un oraș de provincie. Și îmi închipui că nu asta și-a dorit. Însă energia și rolul ludicului ca modus vivendi e o soluţie pentru supravieţuire. Hazul de necaz și autoironia sunt instrumente de supravieţuire.


Există vreo scenă din film care ţi-e foarte dragă?

„Toni Erdmann” s-a filmat în paralel cu „Aferim!”, iar eu am pendulat între cele două platouri și între cele două lumi în mod constant. S-au suprapus aproape integral.

La nivel emoţional, a fost foarte intens și le sunt recunoscătoare colegilor mei din echipele de producţie ale celor două filme și șefilor de departamente, care au ţinut frâiele și m-au protejat. 

La filmare, cel mai emoţionant moment din multe considerente, pentru că e vorba și de oraș, e scena îmbrăţișării dintre Ines și tatăl ei, în parcul din Piaţa Unirii. Asta e zona în care m-am născut, am crescut și trăiesc în continuare. Știu locul acela de când Hala Unirii era în picioare. Am văzut parcul crescând. Mi se pare simbolică verdeaţa de acolo alăturată reclamelor kitsch și greșite de pe magazinul Unirea, felul în care reclamele îmbracă o clădire delabrată și murdară, odată un exemplu de modernism, apoi felul în care bate vântul în intersecţie. Cred că nu șuieră vântul mai tare nicăieri în București ca în acea intersecţie, într-un anumit punct al ei. Sigur, astea sunt lucruri personale, nu se văd în film, dar m-am bucurat foarte tare că a ales acest loc. În plus, se vede altfel de la înălţimea și din perspectiva camerei, faţă de cum văd eu cu ochiul de la înălţimea mea, alăturarea cu bulevardul și Casa Poporului și tot ce înseamnă cicatricea asta oribilă pe oraș. Sunt foarte atașată de București.


Fotografii de Silvie Gheție

Comentarii

Mai multe

SocialPedia 18: Video Marketing cu Valentin Pintilescu, Marian și Georgiana Ionescu și Mihai Alexandru Hash

SocialPedia 18: Video Marketing cu Valentin Pintilescu, Marian și Georgiana Ionescu și Mihai Alexandru Hash

Martie – Luna Siguranţei pe Două Roţi

Martie – Luna Siguranţei pe Două Roţi

Sunt @alextrif și sunt un creator de videoclipuri - Portret de TikToker

Sunt @alextrif și sunt un creator de videoclipuri - Portret de TikToker

HUAWEI FreeBuds 3 se conectează într-o clipă - Lifestyle Review

HUAWEI FreeBuds 3 se conectează într-o clipă - Lifestyle Review

Un nou val de vedete ale scenei muzicale internaționale completează line-up-ul de excepție al SAGA Festival

Un nou val de vedete ale scenei muzicale internaționale completează line-up-ul de excepție al SAGA Festival

Qreator by IQOS, casa creativității bucureștene

Qreator by IQOS, casa creativității bucureștene

Violența împotriva femeilor și agresiunile sexuale - Campania „Vorbește cu Angela”

Violența împotriva femeilor și agresiunile sexuale - Campania „Vorbește cu Angela”

Februarie dă tonul recitalurilor de chitară lunare de la Institutul Cervantes din București

Februarie dă tonul recitalurilor de chitară lunare de la Institutul Cervantes din București

Teatrul Mic - Programul lunii martie 2020

Teatrul Mic - Programul lunii martie 2020

S-a deschis Smarket, singurul restaurant KFC în VR, exclusiv pentru Smart Menu

S-a deschis Smarket, singurul restaurant KFC în VR, exclusiv pentru Smart Menu

Cele mai citite

Dansatoarea și coregrafa Judith State: „SIERANEVADA a fost cel mai frumos greu”

Dansatoarea și coregrafa Judith State: „SIERANEVADA a fost cel mai frumos greu”

"Mama. Eseu despre iubire", o expoziţie de fotografii plină cu tandreţe

10 motive pentru care să te uiţi la serialul

10 motive pentru care să te uiţi la serialul "Valea Mută"

Filmul

Filmul "Două lozuri" - anatomia unei comedii

Marea bătălie  a ecranelor. Film de artă sau film de public?

Marea bătălie a ecranelor. Film de artă sau film de public?

"Valea Mută" - Cronica primului episod

"Cei 7 magnifici" - povestea din spatele ecranului

Cronică de film • Silence

Cronică de film • Silence

Recenzie de film • Julieta

Recenzie de film • Julieta

The Shape of Water, cel mai bun film al anului

The Shape of Water, cel mai bun film al anului