Cronică de film • La La Land

Scris şi regizat de Damien Chazelle, La La Land urmăreşte povestea Miei (Emma Stone), o actriţă aspirantă, şi a lui Sebastian (Ryan Gosling), un muzician îndrăgostit de jazz, în Los Angeles, orașul faimei, succesului și, deopotrivă, al eșecului și dezamăgirilor. Chazelle, cunoscut pentru mult-premiata dramă Whiplash, a mai făcut o încercare, un exerciţiu de debut, alb-negru, Guy and Madeline on a Park Bench, tot o poveste cu cântec și dans, dar în stilul lui Cassavetes, despre o poveste cu un trompetist de jazz și o fată care se îndrăgostește de el. 

La La Land e un film ce-și propune să facă istorie (dar nu cred că va trece proba timpului), sunt semne puse de-a lungul filmului, dar e conţinută intenţia în structura în două părţi, prima, de modă veche, melancolică și glamuroasă și partea a doua, în care ritmul încetinește, se dizolvă în melodramă, pentru ca finalul să se întoarcă către cel mai pur muzical. Chazelle vrea să inoveze genul, dar n-a găsit formula magică, poate și pentru că dansurile nu sunt super-spectaculoase și nici melodiile nu-ţi stăruie în minte, deși ambii actori s-ar pricepe. Tot filmul stă în întrebarea pe care prietenul muzician i-o adresează lui Sebastian, în legătură cu purismul lui legat de jazz: „Cum vrei tu să fii revoluţionar, dacă ești atât de tradiţionalist?”.

Genul muzical, mai ales în ultimii 50 de ani, e pasăre rară și de fiecare dată e primit cu covor roșu și apalauze prelungite, graţie ingredientelor și convenţiei pe care spectatorii deja le cunosc, starurilor și stării de bine pe care le așteptăm, aproape terapeutic. La la Land e un produs cu referinţe deopotrivă hollywoodiene, dar și europene; bunăoară, dansul din deschiderea filmului este o referinţă certă la scena de debut din filmul franco-american al lui Jacques Demy, Les Demoiselles de Rochefort (1967), așa cum dansul celor patru actriţe aspirante, îmbrăcate în culori foarte aprinse, amintește de scena din Meet Me in St. Louis, din 1944, și al său The Trolley Song, sau scena dansului în jurul băncuţei din Parcul Griffith, care amintește de Fred Astaire și Cyd Charisse, din Central Park, în The Band Wagon (1953), adică amprenta lui Vincente Minelli. 

Dacă filmul nu îi va confisca și vrăji pe cei tineri, care poate n-au mai văzut niciodată un muzical sau care cred că muzical înseamnă ceva vechi și prăfuit sau ceva neapetisant, din pricina dansului sau cântecelor venite pe nepusă masă, s-ar putea ca, cel mai repede, să îi atragă conflictul dintre iubire și carieră. Povestea de aici iese din canonul tradiţional, însă din pricina unei dramaturgii destul de subţiri și a unui conflict plăpând, face ca dezechilibrul între alegerea unei iubiri ideale pe care o vedem în faţa ochilor și alegerea unui posibil viitor de succes în showbiz să devină pe undeva rizibil și superficial.

Nimeni n-are pretenţii de profunzimi într-un muzical, însă Chazelle nu putea spera ca din Demy și Minelli să-i iasă altceva decât un hibrid cu nicio particularitate sau vreo viziune originală. În orice caz, ca orice muzical, de modă nouă sau mai veche, vă adresez invitaţia să îl vedeţi la cinema.

Află programul cinematografelor în care rulează filmul "La La Land"

Despre regizor
Născut în 1985, regizorul și scenaristul american Damien Chazelle a debutat în 2009 cu un muzical. Al doilea lui film, Whiplash, a fost nominalizat la cinci Oscaruri și a fost un succes de public. Chazelle pregătește un film biografic despre Neil Armstrong.