Cronică de concert: Placebo 20 de ani

E a doua oară în trei ani când trupa de rock alternativ, Placebo, concertează în România. În 2014 au putut fi văzuți la Summerwell, unde eu am fost prezentă. Trebuie să recunosc că pe atunci, genul ăsta de muzică nu reprezenta nimic pentru mine, asa ca am plecat înainte să îi pot auzi live. La vreun an dupa asta, am ajuns la vârsta la care, de fix 20 de ani încoace, adolescenții descoperă Placebo. Am început să mă documentez pe tema asta. Mi se parea cool numele lor, îi mai auzeam și pe Rock Fm, în mașină.

Nu-mi amintesc cum m-a lovit aceasta ''febră'', dar nu mi-am mai revenit de atunci. M-am bucurat enorm când am aflat că vin din nou in România. Încercam sa-mi imaginez Arenele Romane pline ochi de oameni care fredonează alături de Brian Molko. A fost mai frumos decât îmi puteam imagina. Când am intrat in zona concertului, ce-i drept, am aruncat o privire în jur întrebandu-mă dacă am ajuns în locul potrivit. Sincer, eu n-am perceput niciodată trupa asta ca fiind una ''emo''. 

Mi se părea interesant felul lui Molko de a se îmbrăca/machia, dar nu am asociat niciodată versurile lor cică ''depresive'' cu tricourile negre, părul lung, nespălat și machiajul scurs pe față. Muzica lui Molko mi s-a părut mereu poezie. În ultima parte a concertului, însă, mi-am dat seama că am prejudecăți destul de aspre. 

Stând foarte aproape de scenă, am fost copleșită de îmbulzeală și de toată energia adunată acolo. Am decis să ma retrag undeva sus, pe un scaun. Privind restul concertului de acolo, am început să mă gandesc la clișeul ăsta siropos: nu contează dacă porți o cămașă decoltata cu flori sau un tricou negru larg, băieții ăștia te fac să te simți ''conectat'' la lumea din jurul tău. Pot să spun că sentimentul general din aer, ieri seară, la Arene, a fost empatia. Melodiile alea ''depresive'' m-au făcut pe mine să accept mai multe si să simt prezentul mai bine, să am o stare oarecum euforică. 

În fine, melodiile și... charisma lui Brian, probabil. Solistul părea în extaz azi-noapte, spunându-ne că suntem ''fucking amazing'' și îndemnându-ne chiar să verificăm pe YouTube că el nu spune asta foarte des. Chiar a fost frumos. Mi-ar plăcea să pot retrăi momentul prin YouTube, dar, din păcate, nu am cum. Nu doar pentru că nu as resimți atmosfera concertului într-un videoclip, ci pentru că mă indoiesc că a filmat cineva! Înainte de concert, pe ecrane era afișat semnul ''fără telefoane mobile''. 

La început, m-am gândit la prima explicație a lui Molko legată de look-ul lui nonconformist: că își are originile în repetițiile sale la teatru, că ''el doar joacă, de fapt''. Iar în timpul unui spectacol de teatru n-ai voie cu telefonul, nu? Un spectacol presupune schimb de energie între artist și public. Asta îi explicam eu unei prietene în timp ce așteptam cu nerăbdare ''al treilea gong''. 

În timpul monologului meu, un tip din fața noastră s-a întors mi-a zis răspicat: "Brian a zis că nu suportă când oamenii îşi folosesc mobilele în loc să se concentreze pe ce se întâmplă fix în fața lor." ''Mişto Brian asta'', i-am răspuns. Ne-am manifestat entuziasmul împreună aproape tot concertul, timp în care am aflat că tipul venise tocmai din Braşov să vadă una din trupele care l-a inspirat să cânte la tobe. "Şi nu sunt singurul din provincie", mi-a zis. "Inclusiv în tren am întâlnit fani." Chestia asta nu m-a surprins. 

Cred ca ar putea veni Placebo o dată la doi ani în România şi tot ar fi coada foarte lungă la intrare. E una dintre puținele trupe care, cred eu, poate transmite live același, poate chiar un mai mare amalgam de emoții decât atunci când îi asculți singur, la căşti.

Text și foto de Maria David