Cine mai crede în căsătorie?

Acum 10 ani, purtam pe inelarul de la mâna dreaptă două verighete. Erau ambele de la primul meu iubit. Prima fusese surpriza cu care venise să mă vadă și să mă ceară de Crăciun la Paris. Estimase greșit circumferinţa degetului meu, așa că pe a doua am primit-o când m-am întors la București. Le purtam împreună, cea mică funcţiona și drept siguranţă, să nu rămân fără cea dintâi pe deget. La momentul respectiv, mi se părea firesc că urma să mă mărit. Eram îndrăgostită până peste cap, iar din tot ce știam  până atunci iubirea adevărată se dovedea și se întreţinea prin ritualul căsătoriei. Mi se părea foarte romantic că ceva urma să ne oblige să rămânem împreună pentru restul vieţii. Singura problemă pe care o întrevedeam în asta era că familia lui și-ar fi dorit o nuntă religioasă, probabil, iar eu nu mă vedeam trecând prin așa ceva. Nu a mai fost cazul, dar nu doar pentru mine.

CÂTEVA DATE DESPRE MĂRITIȘ

În 1991, când eu aveam 6 ani și declaram sus și tare că îmi doresc să mă mărit cu băiatul unui vecin, care avea 18, fetele de la oraș care chiar se căsătoreau prima oară aveau în medie 22,7 ani (la sate, c-un an și patru luni mai puţin). Adică urmau ciclul natural liceu-facultate-căsnicie. Dacă lucrurile ar fi continuat în felul  acesta, anul trecut ar fi trebuit să fiu deja o spinsteră. Doar că nu am fost singura: media la prima căsătorie a fetelor de la noi a ajuns la, mă jur pe INSE, 28,4 ani (25,5 la sate). Cum ar veni, ciclul natural a mai câștigat un master-job înainte de soţ. La asta mă puteam încadra. De fapt, dacă se nimerea să zic „Da” anul trecut, picam fix pe media la care s-au măritat româncele de la oraș în 2015. 30 de ani. Chiar n-aţi fi zis, nu, c-am ajuns să zicem „da” așa de târziu? Și mai târziu, dar și mai rar. 1990 a înregistrat un boom al căsătoriilor la noi; probabil dintr-un elan romantic postrevoluţionar, aproape 200.000 de oameni și-au legat destinele. 

După ce a dat un pic înapoi în anii 2000-2002, mariajul în România a mai avut un trend ascendent până a început criza. În 2006 l-a ajutat și legislaţia. Mai precis, o lege care acorda sprijin financiar pentru cuplurile care se căsătoreau pentru prima oară, lege care n-a funcţionat însă decât până în 2010. Criza economică + abolirea legii propice au făcut ca din 2011 încolo să fim din ce în ce mai mulţi în relaţii non-legalizate. Să ne-nţelegem, suntem în continuare printre ţările cu cel mai mare apetit pentru nuntă: în anul de cumpănă 2011, 61,1% din populaţia ţării noastre era căsătorită, ceea ce ne poziţionează alături de statele cele mai religioase din UE – Cipru, Croaţia, Grecia, Italia, Malta, Polonia și Portugalia. Nu degeaba nunţile la noi se ţin după calendarul ortodox, aliniindu-se sezonier, din aprilie până în octombrie, și cu o explozie de sfânta Maria, în luna august.

În 2015 s-au căsătorit în România un pic mai mult de 125.000 de oameni. Adică cu vreo 75.000 mai puţini decât cu 25 de ani în urmă, dar însemnând cât toată populaţia unui oraș ca Baia Mare sau, ca s-o luăm altfel, de două ori mai mulţi oameni decât în Olanda, care are o populaţie cu vreo 2 milioane mai puţin decât a noastră.

DE CE NU

Aș putea să zic și doar uitându-mă în jurul meu că se răresc nunţile. Niciuna dintre prietenele mele apropiate nu și-a schimbat încă numele de botez, așa cum nu a făcut-o niciuna dintre cele trei verișoare cu care am crescut și despre care eram sigură că le voi fi domnișoară de onoare. Cele mai multe sunt în relaţii, locuiesc în cuplu, unele au copii sau urmează să aibă, dar știu puţine persoane care au ţinut să pecetluiască asta în faţa legii sau a lui Dumnezeu.

Încă din 2014, revista Time prevedea deja, citând un studiu Pew Research Center, că un sfert din populaţia americană care aparţine generaţiei Y sau Millenials (cei născuţi în anii '80-'90) nu se va căsători niciodată. Probabil numărul va fi și mai mare când va crește și generaţia Z, cei născuţi după anii 2000, despre care se spune deja că vor fi mult mai free spirited și mai puţin materialiști decât noi sau părinţii noștri. Time vine cu trei motive pentru care generaţia în care mă găsesc nu mai vrea să se căsătorească: 1. Nu găsește persoana potrivită. 2. Nu se consideră suficient de stabilă financiar pentru așa o întreprindere. 3. Nu are chef să se așeze la casa ei. În afară de partea cu finanţele, care mi se pare discutabilă, având în vedere că viaţa e mai ieftină în 2, celelalte două motive sunt fix cele pe care le-aș invoca dacă am avea discuţia asta la o bere. Ba mai mult, al treilea este argumentul pe care îl servesc de câte ori sunt întrebată – din ce în ce mai rar! – de către rude când plănuiesc să intru în rândul lumii. 

Lumea noastră însă nu mai e aceeași lume. În lumea alor mei, cunoșteai oameni la liceu, la facultate și la serviciu. Fără să mă bazez pe nimic altceva decât pe exemplul familiei, asta ar însemna grosso modo vreo 200 de oameni pe care ajungeai să-i știi până în 40 de ani. Să-i cunoști neînsemnând însă să poţi să vezi ce fac zi de zi, cum poţi acum fără efort, doar plimbând un deget pe ecranul telefonului. Iar 200 nu înseamnă o mie, două mii, trei mii de persoane pe care le știi măcar din vedere și despre care știi, via Facebook, ce job au, în ce grup de prieteni și-o ard, ce le place și dacă ies la proteste. Care, la o adică, sunt mereu la un mesaj distanţă de tine. Pe care, dacă nu-ţi vine să-i iei de departe pe Facebook, îi poţi pescui pe Tinder, varianta „balta are pește” mai restrânsă, unde presiunea contului social e mult mai mică, pentru că nu ai decât câteva poze. Opţiunile amoroase sunt atât de multe, de diversificate și de detaliate, încât riscul de a nu găsi „persoana potrivită” devine copleșitor. Nu apuci să petreci timp cu cineva, pentru că afli din prima că l-a plictisit filmul tău preferat de anul ăsta sau că nu-i plac pisicile. Swipe. Nu apuci să descoperi pe cineva, pentru că poţi afla dinainte ce te interesează și poţi găsi virtual no go-uri. Și apoi, până la urmă, A e mișto că e activist, cu B poţi vorbi ore-n șir despre literatură, cu C nu-ţi mai trebuie niciun fel de conversaţie, pentru că sexul e minunat, iar D te face să te simţi cea mai frumoasă femeie de pe Pământ. De ce te-ai opri la vreunul? Și aici aterizăm frumos la punctul 3. citat de Times, în care alegerea devine o corvoadă. Iar legalizarea alegerii, cu atât mai mult.

„Ce e căsătoria, de fapt?”, m-a întrebat din prima una dintre prietenele pe care le-am consultat pentru acest articol. Oana are 32 de ani și un copil împreună cu bărbatul cu care este într-o relaţie de câţiva ani de zile, fără a fi căsătoriţi. „Parcă îţi faci singur rău și îţi asumi o responsabilitate pe care nu ai de ce să ţi-o asumi. Cum ar putea asta să îmbunătăţească o relaţie, să aducă sex mai bun sau experienţe noi?” În explicaţiile ei, Oana a mai folosit un termen-cheie, asociat cu cele de responsabilitate și acte: anxietate. Ori la anxietate, noi, ăștia din generaţia cum ne-om numi, ne pricepem cel mai bine.

DEFINIŢIA CĂSĂTORIEI S-A SCHIMBAT ÎN ULTIMELE DECENII: Prima menţiune a unei căsătorii între persoane de același sex datează din Roma antică. În epoca contemporană, Danemarca a fost prima ţară care a recunoscut căsătoriile între persoane de același sex, în 1989.

„Nu are ce să fie bine pentru relaţie să ai un document care spune că legal ești legat de un om și, dacă să zicem că vrei mâine să-l părăsești că te-a bătut, e un pic mai greu și trebuie făcute demersuri legale și plictisitoare.” Practic, ce spune Oana este că nu are sens să amesteci autorităţile în relaţia ta personală. „Cred că ăsta e răspunsul, nu mă mărit pentru că încerc să mă protejez, să-mi protejez relaţia și copilul de fals și bariere inutile, de prejudecăţi și aiureli, de imaginea de cuplu heterosexual model și mergător la biserică.”

Cuplu heterosexual. Corect, dacă ne amintim petiţia de trei milioane de semnături a Coaliţiei pentru familie, care vizează cimentarea definiţiei instituţiei familiei în Constituţie ca fiind uniunea dintre un bărbat și o femeie. Parteneriatul civil este, să spunem, o opţiune laică a căsătoriei, adică o uniune civilă. Uniunea civilă înseamnă, foarte schematic, o legitimare a cuplului în societate, care îţi oferă anumite drepturi odată ce ai ales să-ţi împarţi viaţa cu cineva. Adică poţi beneficia de marele avantaj ca bunurile materiale pe care le aduni alături de persoana cu care trăiești să vă aparţină amândurora, în faţa legii. Chiar dacă pare meschin, într-o relaţie care îţi definește viaţa timp de ani de zile, e util să te gândești și la ce rămâne în urma ei – dacă tu ai vreun drept asupra apartamentului pe care l-ai cumpărat împreună cu persoana iubită în caz că ceva intervine între voi, fie că vorbim despre o despărţire sau o moarte. Parteneriatul civil există, în diferite forme, în majoritatea ţărilor din UE, în afară de Bulgaria, Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia și yours trully, România. Remus Cernea a propus la începutul anului pentru a treia oară legea parteneriatului civil în Parlament, o lege care nu ar discrimina cuplurile formate din persoane de același sex și care, probabil și din cauza asta, a fost deja respinsă de două ori. 2016 s-ar putea să fie anul norocos, pentru că, deși Comisia juridică din Senat trebuia să se pronunţe până pe 13 septembrie pentru ca legea să intre pe ordinea de zi a plenului Senatului, asta nu s-a întâmplat încă. În condiţiile în care la 25 octombrie se împlinește termenul de adoptare tacită a proiectului de lege, ceea ce înseamnă că legalizarea parteneriatului civil ar trece de prima cameră, a Senatului, în ciuda avizelor negative primite până acum de la Comisia pentru egalitatea de șanse și de la Comisia pentru muncă, familie și protecţie socială.

„Eu nu m-aș grăbi să mă căsătoresc”, spune Robert, 33 de ani, „dar cred cu tărie că instituţia ar trebui deschisă pentru a oficia relaţii indiferent de sexul partenerilor. E importantă recunoașterea pe care acest fel de oficializare o oferă relaţiilor între partenerii de același sex. Varianta în care parteneriatul civil ar veni să fie varianta oficială a căsătoriei gay mi se pare o îmbunătăţire a situaţiei, însă nu egalitate. Cât timp există cetăţeni care se pot căsători și alţi cetăţeni care nu se pot căsători, nu există egalitate. Este atât de simplu.”

DE CE DA

Ar putea reieși de până acum că această întârziere a căsătoriei vine (doar) dintr-o emancipare feminină. Ori nu e chiar așa. Multe dintre cele pe care le-am întrebat de ce nu s-au căsătorit sau de ce nu ar face-o mi-au răspuns că nu au fost cerute până acum la modul serios. Ceea ce nu înseamnă neapărat că nu au avut cu cine, ci c-a fost o (in)decizie de cuplu, așa cum și cea de a te lega de cineva trebuie să fie, de asemenea, luată împreună. Corina urmează să împlinească 32 de ani și tocmai s-a măritat cu cel cu care are deja un copil și spune c-a făcut-o pentru că amândoi cred în momente simbolice. „Am simţit nevoia să marcăm cursa nebună pe care o trăisem în ultimele luni, în care am condensat ani întregi de trăiri sentimentale. Practic, noi vorbeam despre avut copii la numai trei luni după ce ne cunoscuserăm, fără să știu că între timp eram deja însărcinată. Toată relaţia a evoluat extrem de rapid, ideea căsătoriei a venit cumva firesc.” Regăsesc la Corina acel „firesc” care mă făcea și pe mine încrezătoare în căsnicie atunci când chiar am crezut că aveam s-o fac. Asta spune și Lina, care are 28 de ani și tocmai s-a măritat cu iubitul ei. „Ideea e că m-am îndrăgostit foarte tare de Vlad și mi s-a părut incredibil că și lui i-a plăcut de mine, așa că, atunci când m-a cerut, nu m-am gândit nicio secundă. Mi s-a părut totul foarte natural și firesc. Nu mi-am pus problema că este prea devreme sau că e persoana nepotrivită.”

Cu cât aștepţi mai mult, cu atât e posibil ca anxietăţile despre care vorbeam mai devreme să facă tot demersul să pară auster sau, odată ce te-ai obișnuit în cuplu, împărţind spaţiul și timpul cu cineva, să nu mai simţi nevoia de a-i adăuga parafa de la biserică sau de la primărie. „Cred destul de mult în vorba aia românească cu boala lungă, moarte sigură. În logodnele lungi, relaţiile lungi, care cumva nu au o finalitate – fie ea căsătorie sau copil, sau orice fel de ceremonie șamanică în care să creadă cei doi, în vreun schimb de jurăminte în faţa familiei sau prietenilor – e ceva în neregulă. O ezitare din partea unuia sau a altuia, ceva e fishy acolo. Am experimentat-o pe pielea mea”, mai spune Corina.

Pentru cei care privesc pesimist viitorul, ca fiind unul în care omenirea nu se va mai clădi pe familia așa cum o știm, ţin totuși să reamintesc că, dacă avem pe de-o parte o rărire a căsniciilor, rămân toate acele ţări, și nu sunt puţine, în care căsătoria este în continuare un aranjament social care îi privește prea puţin pe cei implicaţi direct. Să nu uităm de toate ţările în care vârsta legală la care o fată poate deveni mireasă este departe de cea a majoratului: 9 ani în Iran, 12 ani în unele state din SUA, 14 ani în câteva din America de Sud sau, mai aproape de noi, în Belarus sau în Bosnia. După cum avertizează UNFPA-ul (United Nations Population Fund, o structură a ONU), putem să ne relaxăm în ceea ce privește viitorul omenirii având în vedere că, în 2020, vom avea 50 de milioane de neveste sub 15 ani pe glob și 100 de milioane până în 2030, toate gata de procreare. 

Marilyn Monroe, 16 ani: Prima căsătorie a divei a fost la 16 ani, cu un băiat din vecini, care avea 21 de ani.
Mila Jovovich, 16 ani: Mila s-a îndrăgostit pe un platou de filmare și s-a măritat la 16 ani pentru doar 2 luni.

Revenind la mioarele noastre, sigur că statisticile de mai sus au toate șansele să facă BOR-ul să se neliniștească un pic, pentru că, nu-i așa, celula familială este baza societăţii românești și, în ultimii 20 și de ani, a scăzut încrederea în aceasta. Dar care e, de fapt, problema? Căsătoria devine, în sfârșit, o opţiune personală. Nu mai este un precept social sau o obligaţie faţă de familie și de societate de a duce tradiţia ortodoxă mai departe. Este o alegere pe care, iată, unii și-o doresc, iar alţii nu. Dragostea va exista întotdeauna. Soluţia nu ar putea fi oare să încercăm să integrăm noile forme, mai puţin sistematizate, pe care le găsește familia în secolul în care trăim? Să le asigurăm protecţie familiilor informale prin parteneriatul civil? Să acordăm aceleași drepturi de a fi împreună în faţa legii și cuplurilor de același sex?

FILME ROMÂNEȘTI DESPRE DRAGOSTE, CĂSĂTORIE ȘI RELAŢII

#selfie69, de Cristina Iacob

Bună, ce faci?, de Alex Maftei

Dincolo de calea ferată, de Cătălin Mitulescu

O vară de neuitat, de Lucian Pintilie

Declaraţie de dragoste, de Nicolae Corjos

Citiţi interviul cu actorii filmului #selfie69, Olimpia Melinte şi Vlad Logigan, discutând despre căsătorie.

Un text de KARIN BUDRUGEAC

Fotografii GETTY IMAGES