Un basm altfel

Dacă iubesc scrisul mai mult decât orice, e datorită echilibrului perfect între putere și vulerabilitate, pe care doar aici îl regăsesc. Pentru mine, puterea pe care o poartă cuvintele e un opium natural. Dacă ai trecut prin inima cuiva având înclinaţia asta, poţi să te consideri nemuritor, la fel ca povestea pe care urmează să v-o spun. *Spoiler alert la final*

Obișnuiai să te învelești în basme, de parcă ar fi fost pături, dar tu de frig erai îndrăgostită. Aveai pielea de găină, când Făt Frumos ţi-a îmbrăcat piciorul în pantoful de cristal. Potrivire perfectă. Dar în viaţa reală adevăratele prinţese se învârteau haotic în jurul tău, vorbind limbi și jucând jocuri, toate străine pentru tine, și ţi-ai jurat să nu mai crezi în basme. Dar ele îţi curgeau prin vene ca otrava.

De-ar fi Făt Frumos real, de-ar putea el să te salveze! Pentru că aveai nevoie să fii salvată de toată nedreptatea. Când avea să vină, oare?

Greu ai înţeles că magia de a transforma o bestie într-un prinţ nu era la tine. Te-ai înconjurat de surorile vitrege, în speranţa că vei prelua din puterile lor, dar făcând asta te-ai limitat și mai mult; lucru care a făcut să nu-ţi mai placă oglinzile, oricât de mincinoase ar fi ele.

Undeva, în adâncul tău, simţeai că e prea frumos să fie adevărat, dar te-ai lăsat dusă de poveste, pentru că el a fost primul îndeajuns de puternic să te ridice. Acum, în castelul lui, înţelegi că Făt Frumos și Prinţul Dracilor e una și aceeași persoană și că nu vei avea parte de finalul tău fericit până nu îl vei iubi cu totul. Dar nu asta ţi-ai dorit, până la urmă?! Să fii iubită? Nu ţi-ai dorit ca el să te încoroneze? Pentru că asta ai cerut…

Să zicem că înveţi să trăiești așa. Să zicem orice, dar să nu zicem adevărul… Și dacă nu îl poţi iubi înapoi?!

Așa că te-ai întors încă o dată cu faţa spre întuneric și ai resimţit focul ăla dat uitării, dat dracu, pe care acum îl simţi ca o legătură eternă. Te-ai întors fără să te uiţi în ochii lui, dar mâinile alea... Le-ai recunoaște dintr-o mie. O rană veche, cândva urâtă, care s-a închis frumos cu timpul. Peste ea, ai scris un cuvânt, ca să îţi aduci mereu aminte să nu uiţi. Și te întorci în bucătăria ta micuţă, din afara castelului. Îţi aprinzi o ţigară din care tragi cu poftă primul fum și te gândești la o viaţă care încă n-a început, dar vezi cum, ușor-ușor, ea prinde contur. Gândul ăsta îţi taie puţin respiraţia. Realizezi că atâta timp cât vei iubi întunericul, nu vei fi iubită de lumină. Iar acolo unde lumină nu e, adevăr nu e, viaţă nu e, poveste de zis mai departe, nici vorbă.

Se spune că binele învinge, dar Iron Man moare în final, la fel ca toţi eroii care și-au dat viaţa pentru un scop mai mare. Tărâmul siropului de arţar rămâne doar un vis, rezervat drept mângâiere la bătrâneţe.

Și-am încălecat pe-o căpșună (că de cireșe n-avem bani) și v-am spus o mare minciună. To be continued…

Stay in the light, kids. Love.

Raluca Bălănică