Tot eu sunt

Pe mine mă obosește toată treaba asta cu rezoluţiile. Stau chircită pe scaunul din metroul Preciziei, cu căștile în urechi, mâinile îngheţate, orabjii roșii și o respiraţie foarte grea și apăsătoare, cu mintea plină și inima puţin goală. Nu e cea mai bună zi a mea și, cumva, mereu mă bucur că mă retrag în scris, pentru că mă ajută să mă redresez. În special pentru că știam că mă întorc aici, în locul nostru pe pagină să vorbim din nou. Nu știu ce așteptări ai tu de la anul ăsta, dar eu nu cred că m-am simţit niciodată atât de liniștită. Se întâmplă lucruri frumoase în viaţa mea, în special pe plan profesional, și pot spune că și pe plan personal sunt mai mult decât fericită și pur și simplu... ah, respiră adânc. Dar sunt tot eu. În ciuda tuturor lucrurilor care gravitează în jurul meu, uneori la o viteză mult prea alertă, și eu nu ţin mereu pasul cu ele. Așa că respir adânc și încerc să îmi aduc aminte că sunt tot eu.

Încă mă gândesc despre ce să îţi vorbesc și cred că pe parcurs ce continui să tastez, îmi dau seama. Aș vrea să te cunosc, dincolo de ochii care citesc cuvintele mele imprimate pe o foaie de hârtie. Dincolo de mâinile care ţin revista asta din laterale și dincolo de gerul de afară care îţi penetrează pielea și o înroșește, care îţi face oasele să tremure. Pe mine mă obosește treaba asta cu rezoluţiile și nu știu de tine, dar nu cred că o să mă las vreodată pradă lucrurilor ăstora. Am călătorit puţin în timp până să ajung din nou să tastez. Continui articolul cu o altă zi.

Mi-am dat seama astăzi de ce am început articolul cu ziua aia nasoală și l-am lăsat așa, iar acum m-am întors la el pentru că trebuie să îl trimit către dtp. Totul se întâmplă cu un motiv, obișnuia mama să îmi spună mereu. Eh, mereu a avut dreptate. Astăzi am realizat că noi, oamenii, punem foarte multă presiune pe noi și de foarte multe ori ajungem în punctul de suprasolicitare și apar frustrările. Nu suntem fericiţi mereu, în ciuda faptului că nu ne lipsesc lucrurile care poate dau impresia asta. Dar e normal, e firesc și atunci apare, cred eu, instinctul ăla de supravieţuire. Știi, dacă probabil că înainte de toată tehnologia asta și tot ce avem acum în jur, creierul uman acţiona pe instinctul de supravieţuire în sălbăticie, lucrurile nu stau altfel acum.

Suntem tot noi. Aceeași oameni care se luptă să supravieţuiască. Într-o junglă de ciment, printre tufișuri digitale și roci emoţionale pe care nu știm mereu să le folosim. Eh, da. Am cam ajuns în punctul ăsta. Nu știm încotro să o luăm, ce să facem, ce e OK și ce nu. Ne dăm cu capul de pereţi până realizăm că nu e bine. Ah, îmi părea uneori că exagerez, dar nu mai cred asta. Ce îmi place e când văd câte un om care efectiv radiază. Instinctul lui de supravieţuire se manifestă atât de mult încât poţi vedea asta fără să ai un semn super-clar. Ca să îţi dau un exemplu, ăia sunt oamenii răbdători. Cei care așteaptă, care te salută cu zâmbet sincer pe buze, care apreciază fiecare bună ziua și fiecare privire în ochi. Ăia care conștientizează că exiști, aici lângă ei. Uite, mai sunt oameni.

Suntem tot noi. Nu trebuie să ne schimbăm și nici nu trebuie să ne adaptăm. Trebuie să supravieţuim și să convieţuim. Nu mai e așa de ușor ca înainte, pentru că nu știm exact de unde să o apucăm. Dar se poate. Printre rezoluţiile astea care m-au lovit din toate părţile am realizat că s-a activat și la mine. Că încă sunt eu. Și ce bine e. Crede-mă. Mă trezesc fără să fiu nervoasă că merg prin frig și fac 1h până la birou. Nu mai stau cu nasul în telefon în metrou și îmi place să mă holbez la oameni ca să le văd reacţiile. Nu mai simt nevoia de aprobare, nu port sutien foarte des, nu îmi pasă dacă m-am dat sau nu cu rimel cum trebuie. Bă, mă simt liniștită. Pentru că după ce m-am zbătut în jungla asta, am realizat că cel mai mișto lucru e să nu te zbaţi. Ci să supravieţuiești. Să convieţuiești cu cei din jurul tău prin felul tău de a fi, să nu judeci, să nu urăști, ci pur și simplu să îţi vezi de piatra ta, peștera ta. Să îi ajuţi pe ăia care încă se dau cu capul de pereţi. Dar asta după ce s-au dat deja de 3 ori. Numărul magic.

Sunt tot eu. Și, sincer, nici nu am de gând să mă schimb, pentru că abia m-am regăsit. Iar jungla asta mi se pare că mă provoacă. Să mă călesc mai tare, să supravieţuiesc, să mă las înţepată de insecte scârboase și să dorm în frig, să mi se ia de atâta umezeală și să mă bucur când dau de un izvor rece sau ceva sursă de apă. Să îmi înfrâng frica de păianjeni și să mă feresc de plante otrăvitoare. 

Bă, e mișto în junglă. Că mi-a amintit că sunt tot eu. Supravieţuitoare.

De Ioana Sabo