The serenity now

– Bineînţeles că l-am iubit. Nu așa încep toate poveștile de genul ăsta? 

– Nu l-ai iubit. O să îţi dai seama de asta în timp, lângă mine.

E iunie, iar. Ies din duș fără prosop, ca să scap de iluzia cum că ar fi deja foarte cald. Îl aud că strigă să mă duc până la el și, să las prosopul, că n-am nevoie de el pentru ce urmează. Rânjită toată, las prosopul să cadă greu pe podea.

Mi-ai plăcut într-o dimineaţă de luni cu ploaie, când m-ai întrebat dacă vreau lapte în cafea. Acolo, în mijlocul bucătăriei, mi-ai împărtășit unul din cele mai vechi și mai bine păstrate secrete corporatiste: laptele, ăla bun, e etichetat ca fiind expirat. Erai un străin pentru mine, un date într-o seară de vineri fără planuri, în cel mai bun caz. Dar, după cum deja ai aflat, în adâncul meu, sunt o superficială. Vorba aia, ce-i frumos și lui Dumnezeu îi place.  Bine, n-a fost doar asta.

Noi doi am vorbit aceeași limbă încă din prima zi. Doi îndrăgostiţi de frumos, de artă, de așternuturi proaspete, de restaurante ascunse, dar, cel mai mult, de intimitatea noastră, în care nu am poftit pe nimeni încă.

Îmi place că ești un mizantrop, cărunt pe alocuri, că îmi zâmbești la intrare și nimeni nu știe de ce. Îmi place că mă uit în ochii tăi și văd aceeași sclipire, care îmi dă validarea că te bucuri de ceea ce ni se întâmplă, la fel de mult ca mine. Iar ţie știu cât de mult îţi place să mă vezi în pat, citind sau răsfoind o revistă… Mi-am dat seama că intenţiile tale depășesc cu mult niște plăceri de moment. De exemplu, la plecare, mă ţii în braţe din ce în ce mai mult. Îmi încredinţezi vulnerabilităţile tale, fără să aștepţi să-ţi fie menajate. Posibil să fie doar o romanţă de vară. Posibil ca, până la sfârșitul ei, să te văd într-o lumină mai puţin orbitoare.

Și totuși… Simt că în sufletul tău e loc pentru mine. Loc destul cât să-mi conţină aripile, un loc în care să pot da câteva ture, fără să mă simt claustrofobă. Cred că dacă m-ar întreba cineva cum îţi dai seama dacă ești lângă omul potrivit, i-aș descrie sentimentul ăsta, de loc cât cuprinde.

Nu știu dacă ăsta a fost planul tău, dacă e defect profesional sau nu, dar te-ai fidelizat în mintea mea și nu numai acolo. Ba chiar m-ai ajutat cu bagajele pe care le căram de atâta timp cu mine. Mi-ai spus să le dau drumul, așa cum fac cu prosopul. Nimic n-a fost mai simplu și mai ușor. M-am diagnosticat singură în trecut, cu ceea ce psihologii numesc „baseline irritability”, adică atunci când treci de la 0 la violent în 2.2 secunde. Tu ai râs de te-ai prăpădit, ca să-mi spui, într-un final:

- Băi, eu când te-am luat, te-am luat cu tot cu trecut și cu greșeli, cu frici și cu speranţe, te-am luat cu totul, ca să-mi fii totul!

*** 

Aici trebuie să ne luăm rămas-bun. N-aș vrea ca amintirea noastră să ne bântuie restul de viaţă care ne-a rămas. 

*** 

Amintirea lui a lăsat în urmă un poem, iar ea a devenit o metaforă pronunţată nervos printre dinţi, cu buzele tremurând. Pacea pe care o simte acum a meritat războiul întreg. Cel puţin așa obișnuiește să spună, la un pahar de vin. Un lucru e cert: ultimul sărut o să-i amintească mereu de primul.

De Raluca Bălănică

Foto Getty Images