Prima floare presată

Casa mea de la Moreni e goală. Ai mei au fugit acum 1 an È™i jumătate în Anglia. Eu i-am încurajat. Știam cât trag aici, È™tiam cât de greu le este, câtă durere fizică îndură. Nu le-a fost uÈ™or. Nici mie nu mi-a fost uÈ™or. Mă certam ori de câte ori mă certam cu ei în telefon. Îmi dădeam imediat seama de ceea ce făceam. De faptul că Å£ipam – eu la ei, ei la mine –, din pricina unor greÈ™eli sau a unor neînÅ£elegeri. Pentru ce? Pentru ce să Å£ip, pentru ce să mai Å£ipe ei când oricum sunt departe. UÈ™or, uÈ™or, mi-am dat seama că, în ciuda faptului că nu îi mai am aici, e mult mai bine. Ne înÅ£elegem mai bine. Sunt mai deschiÈ™i, mai buni, mai liniÈ™tiÅ£i. Au mai multă grijă de ei. Sunt È™i acolo stresaÅ£i, munciÅ£i. Dar nu ca aici. Thank God internet exists! Când văd că apare apel video pe ecran È™i îi văd, îmi dau seama cât de fericiÅ£i sunt. Sunt fericiÅ£i pentru că mă È™tiu pe mine bine, dar pentru că È™tiu că È™i ei sunt mai bine. Că, după copilării grele, ani grei de muncă de la vârste fragede, măcar acum muncesc È™i au È™i timp de ei. Sunt tineri, au doar 44 È™i 43 de ani. Eu fac 23. Deci, da. Sunt tineri. Muncesc cam de la 16 ani. Eu muncesc de la 19. Și m-au încurajat. M-au încurajat să fiu eu. Să fac ce simt, ce cred că e corect pentru mine. M-au certat, mi-au interzis anumite lucruri. Dar mereu m-au sprijinit, mereu mi-au zis să nu mă uit în stânga È™i în dreapta. Să mă uit la ce fac eu, la cum sunt eu, la cum pot face mai bine, la cum pot fi mai bună. Să îÅ£i laÈ™i mereu loc de bună ziua. Și mereu să o faci pentru că simÅ£i. E important să fim oameni buni. El poate nu-È™i mai aminteÈ™te, dar eu da. Asta mi-a zis cândva, când eram mai mică. Am Å£inut minte pentru că am văzut cum aplică el ceea ce mi-a spus mie. Cum la muncă face tot ce Å£ine de meseria lui, dar face È™i pentru alÅ£ii, È™i munca altora È™i are timp să È™i ajute oameni. Mă uitam cum trage pentru familie. Pentru mine, mama, mama È™i tatăl lui, fratele lui, sora lui. El nu Å£inea la ceartă. Nu era niciodată supărat, oricâte răutăţi ar fi spus sau făcut vreunul dintre ei. El ajuta. Cu cât avea, cât putea. A învăţat singur să zugrăvească, apoi să amenajeze. Îl pasiona designul interior, iar în ciuda faptului că È™tia că nu are cum să facă o facultate, a fost autodidact. A învăţat să facă origami. Îl liniÈ™tea. Raftul de pe perete făcut de el e plin cu animale făcute din origami. Cu el semeni la lucruri din-astea. De când erai mică desenai. Te ofticai când nu te credea învăţătoarea că tu ai scris È™i ai desenat singură, dar mami È™tia că tu le-ai făcut. ÎÅ£i ziceam mereu să nu pui la suflet, că tu o să te faci mare È™i atunci o să se vadă ce poÅ£i È™i cine eÈ™ti. Și când i-am zis că m-am angajat, a ezitat. A ezitat să mă privească, să îmi zică ceva. Dar a avut încredere. Când i-am zis de primul meu proiect, era cea mai fericită. Când am lucrat în corporaÅ£ie, îmi spunea mereu că sunt prea tânără să fac asta, dar că eu È™tiu mai bine. Când m-am mutat în agenÅ£ie, mi-a zis că parcă au trecut mai mult de 22 de ani, că nu-i vine să creadă că fac atâtea. Când am început să scriu È™i la revistă, a plâns. Știa că Alma a pornit de la ea. Că de când îmi povestea despre copilăria ei visam să scriu o carte despre ea. Îi scriam oricum poezii. Ea gătea, eu scriam la masă. Făceam È™i ilustraÅ£ii. Ea mă asculta È™i îmi dădea să gust din supă, ciorbă, prăjitură sau orice prepara. Foarte frumos, mami! Să o pui în mapă! Mapa. Mapa pe care mama a cumpărat-o special pentru mine. Pentru fiecare desen, poezie. Le-a strâns acolo. A zis că ea păstrează tot. 

Mapa, caietele pe care scriam. Agendele lor pe care le-am stricat pentru că voiam să desenez È™i nu mai aveam voie să desenez pe pereÅ£i È™i să mă chinui să trag mobila să nu se vadă. Fix acolo ai desenat? Credeai că nu văd? AÈ™a a Å£ipat. Dar nici nu l-a È™ters. Îl mai vedeam cum râde când îl zărea. A păstrat tot. Până È™i prima floare presată. Iar eu am păstrat fiecare moment cu ei în suflet. Fiecare moment când după ore de muncă stăteau să îmi asculte poveÈ™tile, să facem lecÅ£iile împreună. Fiecare moment când nu erau fizic lângă mine, dar aveau grijă să simt că sunt lângă mine cu sufletul, cu iubirea, cu sprijinul de care am nevoie. Și nu se compară nimic cu asta. Și chiar dacă sunt acolo, eu sunt fericită. Pentru că sunt în continuare lângă mine. Și È™tiu că È™i ei sunt mai bine, că se pot bucura mai mult, că pun capul pe pernă liniÈ™tiÅ£i. Da, nimic nu se compară cu încrederea È™i curajul pe care Å£i le dau părinÅ£ii. Încă de la prima floare presată. 

De Ioana Sabo