Never mind the bollocks

Știi, mi-a zis cineva o chestie faină: băi, uneori am impresia că ar trebui să nu ne mai luăm așa în serios. Are dreptate. Chiar mă gândeam dacă mi se pare mie. Dacă doar eu cred că am luat-o cu toţii razna. Într-un fel sau altul. Ritmul alert al albumului Never Mind the Bollocks a celor de la Sex Pistols mi-a dat un super chef de a scrie articolul ăsta. Știu că atunci când am scris pentru prima dată Alma, aveam teama asta de aprobare. Simţeam că cineva trebuie să aprobe ceea ce scriu. La fel cum mi se pare că facem asta fiecare dintre noi. E o nevoie constantă de aprobare: fie că vrei să fii autoritar, să te afirmi printr-un anumit stil vestimentar, o atitudine. E un strop de superficialitate în stilul actual de viaţă.

Evident că totul pare super ok. Semi-virtualul ăsta de pe Instagram e total opus în viaţa reală. Holidays in the sun răsună în căști. Mă uit ca dobitoaca sau, mai bine zis, mă holbez la harta liniilor de metrou. Dau din picior. Dau din cap. Tăntica din faţa mea își ridică privirea din telefon și se uită urât la mine. Îi zâmbesc și îmi văd de datul din cap (subtil, nu ca nebuna). Se strâmbă. Mă uit puţin în jur și toţi ochii sunt captaţi de micul ecran al telefonului. Câţiva dau și ei din cap, cu o faţă tristă și fără chef. Tăntica coboară și se pune un nene cu cămașă de nuanţă portocalie în locul ei. Își pune ghiozdanul pe jos, îl prinde cu ambii genunchi și începe. Bate la tobe din degete, zâmbește continuu, dă din cap stânga-dreapta-faţă-dreapta. Uite, un om cu chef de viaţă la 8:30. Omul ăsta (you a hero) mi-a făcut dimineaţa mai faină.

Am încetat să privim simplu. Am încetat să comunicăm simplu. Direct. Adevărat. Ne luăm prea în serios și luăm totul prea în serios, nu așa cum e, nu așa cum suntem de fapt. Scroll down. Cu privirea. Și dă și swipe. Stânga. Dreapta. În jur. În orașul ăsta agitat în care e cool să porţi cele mai în tendinţe haine, să arăţi tot și cât poţi de mult. Ne adaptăm, asta facem. Ne adaptam la tot ce e semi-virtual, la tot ce se poate ca să amorţim puţin. Ca să pară că trece oleacă din sentimentul ăsta de plictiseală, de melancolie pe care undeva adânc cu toţii începem să îl simţim din ce în ce mai puternic. Și chiar și atunci când pare că o faci, că îţi trăiești viaţa din plin și vorbești cu mulţi oameni și, uau, ce tare, ieși, te cuplezi, te doare la bască de tot – la sfârșitul zilei, câte dintre interacţiunile astea au fost pe bune?

E o realitate, nu tristă, dar nici mișto, la care noi ne adaptăm. Că asta e calea ușoară. Nu știu dacă e vorba de commitment, pe niciun plan, faţă de ceva sau cineva – prieteni, relaţie, oamenii cu care lucrezi. No, cred că lipsește self-commitment. Că tot zice în interviu Cătălina Ciobanu: să ajungi la tine. La cine ești tu de fapt și să ai tupeul să fii tu oricând, cu oricine. Chiar și acea parte din care nu se ia în serios. Foolish part, maybe?

Just smile and wave boys. Dar așa cum trebuie. cu pasiune și nebunie și sinceritate. Să ne dezbrăcăm de nevoia asta de aprobare, de frica de a fi silly și sinceri. Că asta e greu – să fim sinceri, măcar cu noi. Apoi cu alţii. Spune ceva cuiva căruia vrei să îi spui demult că... Scapă de orice datorie emoţională. Și amintește-ţi că cel mai important lucru e să nu ai vreo datorie faţă de tine și, în special, sper să îţi amintești asta: NEVER MIND THE BOLLOCKS.

Am scris recent și pe blog, dar o zic și aici: inspirată de unul din episoadele Comedians in cars getting coffee, emisiunea lui Jerry Seinfeld. Stătea la masă cu Jerry Lewis (RIP), care își comandase o farfurie plină cu felii de bacon. Și voia mai multă sare pe ouăle din farfuria din faţa lui. Din dialogul lor mi-am dat seama cât de fain era omul ăla chiar și când știa că nu mai are mult de dus. Nu se lua în serios. Nu lua nimic în serios. În sensul că se bucura, așa de orice, cu bune și rele. Părea silly și stupid, dar asta pentru că avea un farmec în a se face că nu înţelege sau nu știe anumite lucruri. Și a și spus asta. M-a amuzat că am comparat instant oamenii cu bacon-ul. Vezi bacon-ul și zici: mamă, ce bine arată. Miroase excelent. Some people say it is actually healthy. Dar nu foarte mult. Apoi, îl arunci în tigaie. Sfârâie. Grăsime. Se prăjește în propria lui grăsime. Devine ars pe alocuri, mai crocant, miroase urât. Eh, și totuși, e gustos.

Așa e și cu oamenii. Unii sunt cum sunt, apoi apare punctul-cratiţă și îţi dai seama că poate e gustoasă relaţia (și aici nu mă refer doar la lovelove, ci și prieteni), dar nu e neapărat sănătoasă și uită-te și tu cum arată în tigaie.

De Ioana Sabo