It’s my heart I’m feeling

E joi dimineață. Navetiști încă adormiți se leagănă pe vibrațiile metroului și își transmit gândurile mai departe, în atmosferă.

Un bebeluș se uită atent din căruciorul său la pasagerii din jur. Încruntat, se întoarce către mama lui și îi întinde mâna. Ea îi strânge ușor mânuța și i-o eliberează. Bebelușul, acum liniștit, își mută privirea în altă parte. Apoi, din nou la ea.

O puștoaică de douăzeci și ceva de ani stă rigid în scaun, cu o mapă de piele în poală. Își scanează rapid fusta neagră, din catifea, într-o clipă mulțumită de alegere, iar în cealaltă, uitându-se după cute, după scame, vizibil emoționată în legătură cu interviul de la ora nouă.

Un el și o ea, îndrăgostiți cât cuprinde, se sprijină de bară și schimbă mesaje de afecțiune. Ea îi mângâie duios obrazul, el se joacă cu nasul prin părul ei.

Dacă atingerea ar fi un limbaj, se pare că știm să îl vorbim, instinctiv. E înduioșător felul în care asociem simțul atingerii cu senzația de calm absolut. Cineva mi-a spus odată că sunt o tipă „extrem de senzorială” și am început să cred asta. Dintotdeauna am avut un respect autoimpus pentru spațiul personal al oamenilor, așa că, de multe ori, m-am ferit să-l invadez. Între timp însă, am devenit serial hugger în toată regula. Am observat câte informații pot să „culeg” despre cineva dintr-o simplă îmbrățișare. La o adică, până la inteligența artificială, am avut inteligența emoțională. Cred că, până nu ne știm all our soft spots, până nu știm unde în mușchi se adună oboseala și cum să o alungăm, nu ne îndrăgostim cu adevărat de cineva.

La încheietură ai un loc, peste care, dacă îmi trec degetul cu presiune, face „poc”. Eu am un loc al meu, pe care doar tu știi să-l dezmierzi, iar atunci când o faci, inima o ia razna. Ne știm fiecare dungă trasată de timp pe piele, fiecare aluniță parcă ne-am desenat-o reciproc, cu intenție. Ne știm ca-n palmă.

Sunt senzații pe care le purtăm cu noi mult timp. Pe unele le activăm atunci când ne e rău și vrem să ne alinăm suferința. Atunci eu mă gândesc la mângâierea mamei. Pe altele le accesăm în momente de stres. Eu atunci mă gândesc la sfârșitul unei zile, când îmi cufund fața toată în pernă și mă alint printre așternuturile moi, din bumbac 100%. Unele senzații sunt vechi de când lumea, pe altele de abia le descoperim. Ai văzut că, mai nou, plec singură capul spre tine, să îmi iei șuvițele între degete, la frământat. Atunci mă topesc, pur și simplu…

Și sunt cele nemuritoare, pe care le-am prețuit cel mai mult. Ele trăiesc în subconștient și ne urmăresc oriunde am fi. Câteodată mă surprind uitându-mă după tine în locuri aglomerate, doar ca să-ți simt privirea, ca o atingere.

Nu ai fost azi în metrou, dar când m-am trezit în spital, din somnul indus de analgezice, erai acolo, lângă mine – cu prăjitura mea preferată la pachet.

Bineînțeles că trei zile n-am avut voie să o mănânc.

De Raluca Bălănică