Doru Pușcașu este „Om la lună”. Sau !nvers

„Om la lună a fost o poezie colectivă, scrisă acum mulți ani în timpul unei eclipse de lună, la care am contribuit și eu, transformând-o apoi într-un cântec. Ea a crescut în toți anii ăștia și am simțit că m-a asimilat ea pe mine, deși nu mi-a aparținut de la început întru totul. E o moștenire prețioasă și ceva ce mă leagă strâns, artistic și uman de trecut. Este evoluția mea. Om la lună sunt eu. Probabil, nu doar eu. Proiectul a fost o continuare firească a anilor petrecuți în trupa Oliver, a pornit dintr-o mare nevoie de a elibera tot ce am strâns în aproape șapte ani de necântat.” – Doru Pușcașu

Vrei să fii salvat sau te simți bine în luna ta? 

Nu cred că există o relație salvat-salvator la nivel absolut. Cred că ne salvăm unii pe alții de-a lungul vieții noastre, suntem și salvatori, și salvați. În pași mici, înainte, înapoi și tot așa. Iar luna mea cred că este una care poate să salveze oamenii care au nevoie de ea acum, dar care mă salvează și pe mine. Pentru mine e o formă de terapie, e o încercare timidă de a ieși din cochilia mea extrem de dură și de a găsi oameni care să urle la lună împreună cu mine, de bucurie, de tristețe, de frică sau pur și simplu să își dreagă vocea, fără teama de a fi considerați ridicoli.

Povestește-mi puțin despre relația ta cu muzica. Știu că ai mai cântat în trecut. 

Am cântat aproape zece ani cu prietenii mei cei mai buni, întâi într-o trupă care se chema 41 și apoi în Oliver. A fost o viață de om, așa, am crescut împreună și am crescut ceva ce a fost foarte frumos, cu multe bucurii, dar și cu deziluzii. Cred că am parcurs toți pașii buni și răi pe care i-am fi putut parcurge. Cred că ne doream mai mult, dar nu știu dacă am fi putut mai mult atunci. Am lansat două albume, ne-am făcut o mulțime de prieteni, unii dintre ei vin acum la concertele mele. Mă uimește de fiecare dată ce lucru mare poate să însemne relația oamenilor cu muzica. Cât de mult ne apropie. Una peste alta, cred că a fost vorba despre viața unor oameni care au mers împreună, unul lângă altul, ani de zile.

Ce s-a schimbat între timp de ai hotărât să faci Om la lună? 

Între timp, cum se întâmplă uneori într-o relație, drumurile s-au mai întortocheat și fiecare a simțit nevoia să o ia într-o altă parte. Ne-a consumat foarte tare toată experiența asta. Am fost foarte carne și sânge unii cu alții. A fost totul foarte personal și a lăsat urme pe fiecare. Iar eu cred că am tot așteptat să regăsim plăcerea aia de la început, doar că nu am mai reușit laolaltă. În tot timpul ăsta eu am cântat, am compus, am experimentat. Am cântat și mai cânt cu Horia, basistul nostru, într-un proiect în care el face muzica lui electronică pe versurile mele și e foarte frumos. Am mai testat piese noi în fața familiei sau prietenilor prin călătorii. Nu știam când o să fie momentul să cânt din nou pe o scenă, sau în ce fel o să pot face asta, dar știam sigur că va veni. Cred că o vreme mi-am căutat și o mulțime de scuze, dar până la urmă am ieșit și gata. Brusc și neplanificat.

A existat un cântec care te-a făcut să spui: „Gata, mă reapuc de muzică”? 

Nu m-am oprit niciodată din muzică, nici nu cred că aveam cum. A fost însă un moment în care m-am gândit că aș putea să fac asta și singur, atunci când am fost într-o călătorie la Dublin și am văzut bucuria oamenilor care cântau pe străzi. Buskers, așa cum se numesc. Mi-am dat seama că lucrurile sunt mult mai simple decât par și că noi le-am tot complicat de-a lungul timpului. Și că nu ai nevoie de mare lucru pentru a face muzica aia pe care o ai în tine și să simți bucuria în tine și oamenii care te privesc. Ia o chitară și cântă-le.

Ce crezi că lipsește din muzica de la noi? Și cum ai descrie ce se întâmplă acum în muzica românească? 

Nu știu ce lipsește, nu mă pricep atât de bine încât să dau verdicte despre industrie. Nici nu sunt extrem de ancorat în realitate. Față de acum șapte ani, am descoperit că există mult mai multe locuri unde poți cânta, mult mai multe trupe și artiști solo, foarte buni chiar, și mai ales mult mai mulți oameni dispuși să asculte lucruri noi. Cred că e o deschidere nouă, bună, cred că o trupă de acum are mult mai multe șanse să ajungă la oameni. Că până la urmă despre asta e vorba, trebuie cumva să ajungi la ei. Că reușești deodată să ajungi la mai mulți sau trebuie să îi iei unul câte unul, e la fel de valoros.

Cât timp îți ia să scrii un cântec? Și ce te inspiră cel mai tare? 

Poate să îmi ia ani sau poate să îmi ia o oră. Am cântece care au apărut în capul meu pur și simplu și pe care le-am scris într-o după-amiază, într-o formulă finală. Sunt și cântece însă care parcă nu s-au copt încă. Revin și tot revin la ele și parcă nu sunt unde trebuie. Mă inspiră foarte multe lucruri. În general, oamenii și relația dintre ei. Cred că majoritatea cântecelor mele Om la lună sunt despre relația dintre oameni. Și bucuria și dragostea și frica și liniștea și recunoștința și neajunsul. Par niște sentimente ce aparțin cuiva, dar eu vorbesc despre ele prin relaționarea cu celălalt. De cele mai multe ori vorbesc despre mine și relațiile mele cu oamenii, evident, dar se întâmplă să scriu și despre alte relații.

Câte nuanțe are pentru tine poezia? 

Asta mi se pare fabulos la limba română. Și, de fapt, cred că e valabil pentru oricine scrie în limba nativă. Multitudinea de nuanțe și de forme pe care poate să le ia cuvântul. Abuzez uneori de acest lucru. Mă joc și mă distrez de unul singur la cum pot trage de cuvânt ca de o plastilină. Descopăr de fiecare dată procedee noi și feluri diferite de a construi versul sau ritmul prin cuvânt.

Foto: Miluță Fluraș

Când compui, te gândești dacă acel cântec va prinde sau dacă va rezista în timp? 

Asta a fost marea mea teamă când m-am reapucat de cântat în public. Pentru că ani de zile nu m-am mai expus deloc, am stat foarte ascuns pe muntele meu trăindu-mi viața în salturi liniște-neliniște, încât m-am temut dacă eu sau muzica mea mai suntem relevanți pentru oameni. Cred că fiecare muzică are epoca ei, influențele ei, viața ei. Eu sunt un om cu o chitară și, din când în când, un pian. Și mai cânt și poezii în română. Mi se pare că asta este miza cea mare a fiecărui artist, pe lângă nevoia de a-și exprima arta într-o formă sau alta, să fie relevant. Nu mi-am răspuns încă la această întrebare. Cântece care să reziste în timp nu știu dacă am avut vreodată. Cred că la noi cântecele care rezistă în timp sunt cele pe care oamenii le cântă pe munte și le dau mai departe. Nu știu dacă vreun cântec de-al meu se cântă pe munte.

La ce te-ai gândit când ai compus „Timp pentru noi”? 

La ceva ce nouă ne lipsește foarte mult, și aici mă refer la oamenii care trăiesc în ritmul orașului și al vieții în mare viteză. M-am gândit la tihnă. La momentul acela în care nu faci nimic, pur și simplu, stai și privești grâul cum crește. Cum să stai și să nu faci nimic? Să fii tu cu tine însuți. Cred că tihna asta vine dintr-o mare liniște și asumare a ceea ce ești. Iar noi suntem mereu în competiție cu alții sau cu noi înșine, foarte greu de mulțumit și de oprit. Prin urmare cred că e un sentiment pe care îl putem doar bănui. Cred că el s-a oprit la țară undeva, unde nu a ajuns tehnologia, iar lucrurile sunt simple, așa cum sunt ele de când lumea și pământul. Viața are cursul ei, natura la fel, dragostea la fel. Și fiecare are timpul ei. Și e timp pentru toate.

Ce înseamnă să ai curaj în muzică, de fapt? 

Iar nu prea știu să răspund. Cred că la noi nu se poate vorbi de curaj, că nu lucrăm într-o industrie unde banii fac legea. Și aici nu mă refer la Inna sau la Smiley, ci la oamenii între care mă învârt eu. Muzica de aici, de la nivelul pământului. Mie mi-a trebuit curaj să ies singur pe o scenă, fără nimeni pe flancuri, cum eram obișnuit. Cred că noțiunea de curaj este diferită pentru fiecare dintre oamenii de aici. Curaj e să-ți învingi frica, indiferent care este ea. Cât de banal ar suna, despre asta e vorba. Curajul e al fiecăruia, în măsura în care frica e a fiecăruia.

Ce muzică ai în playlist? 

Eu am niște obsesii pe care le-am adus cu mine de când ascult muzică. Ascult Depeche Mode dintotdeauna și cred că sunt cei mai relevanți muzicieni pe care îi știu. Au trecut prin o mulțime de perioade și au rămas foarte proaspeți. Așa că îi am mereu în playlist. Ascult foarte multă muzică veche. Cred că am perioade de ascultare, în funcție de locul unde sunt sau de ce mă preocupă atunci. Mai nou a început să îmi placă foarte mult patetismul și lirismul cântecelor italiene din anii 60, Mina, Celentano, Gino Paoli, Ornella Vanoni, ascult mult jazz, plus muzică pe care o descopăr. Mai nou ascult foarte mult Asaf Avidan, îmi place foarte mult și mă inspiră ce face el singur acolo pe scenă.

3 artiști care îți plac de la noi? 

Îmi place Eyedrops, pentru prospețime și pentru sentimentul de soare blând pe care ți-l dau. Mi-e drag de Coma, pentru relația pe care o au cu oamenii și pentru că de atâția ani sunt tot acolo împreună și transmit multă bucurie. Îmi place valul acesta de artiști solo, cum sunt Valeria Stoica, Alexu and the voices inside sau Ana Coman. În lumea asta, în care muzica e de multe ori extrem de complicată și necesită o mulțime de hard și soft, să iei o chitară în mână și să cânți e ceva foarte reconfortant.

Și 3 de la ei. 

O să îți zic oameni, nu trupe. Martin Gore, Brian Molko și Damien Rice.

Ce album ai lua cu tine pe o insulă pustie, dar cu pick-up și boxe de calitate? 

Mike Patton – Mondo Cane (live la Amsterdam).

Ce te deranjează cel mai tare în jurul tău? 

Că oamenii sunt ori extrem de înverșunați, ori extrem de resemnați. Nu mai e nimic între și greu de tot se poate construi ceva cu atitudinea asta. Sunt câțiva oameni care încearcă, dar le e foarte greu și lor. Trăim niște timpuri tare grele.

Cum crezi că se va vedea luna peste 10 ani? 

Așa cum s-a văzut mereu. Și asta mi se pare grozav. Că va fi mereu lună nouă și va crește până la luna plină și apoi va descrește și tot așa. Mi se pare un ciclu foarte firesc, chiar dacă ne înspăimântă sentimentul de trecere permanentă, ea își continua cursul, indiferent de ce se petrece în jur, așa cum a fost de când lumea și pământul. Am fost într-un mic sat pescăresc din Sicilia în timpul unei furtuni foarte puternice, cu valuri imense, iar toată piața mică de lângă port era sub ape. Turiștii erau speriați și mâhniți de calamitatea care a lovit bieții oameni, dar ei, localnicii, erau atât de liniștiți, băgau mesele înăuntru, mutau cu hei-rup bărcile care intraseră în piață purtate de valuri, glumeau între ei, erau complet relaxați. Se mai întâmplase lucrul ăsta de o mie de ori. Și au supraviețuit.

Foto: Aurel Constanti Păduraru

De Cristian Niculae

Cover Foto: George David