Blocat în sens invers

Un om deștept mi-a spus odată că ceea ce nu reușesc vorbele să facă reușește muzica. Așadar, melodia la care mă-ntorc iar și iar este cea în care Chris Martin reușește să surprindă chintesența trăirilor mele din ultimii ani. Se numește „Fix you" și spune cam așa:

When you try your best but you don't succeed / When you get what you want but not what you need / When you feel so tired but you can't sleep / Stuck in reverse.

Blocat în sens invers. Viaţa mea, în patru cuvinte. De fel, funcţionez pe dos, faţă de restul lumii. La masă îmi place să încep cu desertul. Dulcele îmi deschide apetitul. Nu sunt în elementul meu când trebuie să intuiesc o situaţie. Îmi place să am desfășurătorul cu mine, întotdeauna. Astfel că, cu fiecare ușă închisă, caut fereastra pe care să intru înapoi.

Mă împotrivesc tare în faţa unui flux pe care nu îl consider bun pentru mine. Se spune că atunci când uși ferecate se deschid de la sine în faţa ta, Dumnezeu a intervenit pentru tine. Nerăbdătoare de fel, mereu am preferat să intervin pentru mine însămi, decât să aștept știu eu ce minuni să rezolve problema. Dar cum anii se adună în linii fine sub ochi, ei se așază în linii mari și-n cap.

Pentru că istoria a fost creată întotdeauna din predare totală. Înainte de a încerca toate cheile găsite în drum pentru uși închise, ai credinţa că cineva, acolo sus, știe ce este cel mai bine pentru tine. Că orânduirea lucrurilor nu este una întâmplătoare și că, în ciuda faptului că nu primești ceea ce aștepţi de un an, doi, poate chiar și de-o viaţă, vei primi ceva mult mai important: ceea ce ai nevoie!

Au fost momente în care am simţit că nu îmi aparţin, pe care acum le identific ca fiind unele de adevăr absolut. Când ceva din mine a ţinut morţiș să erupă, fără cenzură. Momente în care nici educaţia, nici controlul nu au putut opri ceea ce era organic. Am izbucnit și am spus cuvinte ce nu au mai putut fi șterse cu buretele. Astfel că m-am răfuit, când am crezut că este cazul, și am plâns când mă durea prea tare.

Am spus lucruri fără să le simt, am rostit adevăruri nu dintr-o necesitate. Am spus „te iubesc“ atunci când am simţit că se cade. Clipe de adevăr definitorii, care mi-au modelat viaţa. Acum sunt într-un moment încă nedefinit de mine, de alţii, de timp sau de loc. Și, cu toate astea, ceva știu sigur: bătrâneţea ne sapă pe chip vrem, nu vrem. Frunzele cad oricum toamna. Pământul se rotește în jurul axei sale, independent de noi sau de acţiunile noastre. Adevărul nu ne întreabă și nu ne bate la ușă, asemeni unei ploi de vară.

Într-o lume plină de meteosensibili, eu iubesc atunci când Mama Natură plânge de rupe. Zâmbesc, că liniștea poate fi găsită în umezeala gri a unei zile ploioase. Nu avem îndeajuns de multe cuvinte pentru ploaie. Există ploaie înfloritoare, ploaie șoptită, ploaie care te cufundă într-un somn adânc; ploaie care lovește frunzele și care te trezește printr-un cântec. 

Există ploaie blândă, ploaie grea, ploaie în lateral, ploaie care te udă instant și ploaie care te sărută ușor pe obraji. Ploaia ne aduce toate nuanţele de gri, dar ne aduce și acea verdeaţă minunată care ne înconjoară și care ne binecuvântează pe toţi.

Ploaia îmi limpezește mintea. Mă alină. Mă repară. Până când cineva va veni și îi va lua locul. :)

de Raluca Bălănică