Ann Hindry

Am avut onoarea să o întâlnesc pe Ann Hindry, curatorul Colecţiei de Artă Renault, cu prilejul vernisajului „Une Histoire Vivante”, de la Muzeul Naţional de Artă Contemporană, care prezintă o parte a impresionantei colecţii patronate de celebrul brand francez de automobile. Vestea bună e că expoziţia este deschisă până în luna iulie și aveţi tot timpul să o vizitaţi.

Numele dvs. este legat de Colecţia de Artă Renault. Cum arăta colecţia în urmă cu 20 de ani, când aţi început colaborarea cu Renault, și cum arată ea acum? 

Acum 20 de ani, am fost solicitată de președintele de atunci al companiei să mă ocup de Colecţia de Artă Renault. La acel moment, știam despre existenţa colecţiei, dar nu știam exact în ce consta, pentru că era depozitată într-un spaţiu securizat. Acum, colecţia numără 300 de piese și este celebră peste tot în lume.

Anul acesta colecţia a împlinit 50 de ani. Ce numitor comun a existat la început între arta contemporană și mașini?

Nu m-aș referi la o conexiune între artă și mașini, ci mai degrabă la oamenii care se ocupau de creaţia de automobile și care erau în același timp foarte cultivaţi și foarte atrași de artă. Este vorba despre doi oameni de la Renault: președintele Louis Dreyfus și Claude Renard, unul dintre șefii executivi ai companiei. Cel din urmă era foarte apropiat de artiștii epocii și i-a sugerat lui Dreyfus ideea de a se ocupa cumva de arta contemporană. Dreyfus i-a dat mână liberă lui Renard, iar acesta a fost momentul când la Renault au început să fie invitaţi artiștii contemporani ai epocii. Ideea era ca aceștia să descopere lumea unde se creează automobile, iar Renault să se apropie de lumea creaţiei artistice.

Care era înţelegerea între artiști și Renault? Artiștii erau plătiţi de Renault?

Nu, nu erau plătiţi. Trebuie să ne amintim că, la acel moment, arta contemporană era foarte la început și nu era deloc scumpă. Înţelegerea era ca artiștii să aleagă ce îi interesa cel mai mult în fabrică și să creeze opere din care compania să păstreze o parte… Artiștilor li se puneau deci la dispoziţie mijloacele de creaţie, dar nu erau plătiţi. Renault a păstrat operele fiindcă știa că vor deveni valoroase. Claude Renard nu s-a înșelat, dimpotrivă, a ales artiști care au devenit din ce în ce mai celebri.

Pentru expoziția din România, aţi făcut o selecţie pe care aţi intitulat-o „Une Histoire Vivante”. Care este mesajul acestei selecţii care poate fi văzută la Muzeul de Artă Contemporană din București până în iulie 2019?

Știam că România este un spaţiu de cultură formidabil și am vrut în egală măsură să păstrez nume celebre, precum Jean Dubuffet, Tinguely, Henri Michaux, dar și să aduc artiști mai puţin cunoscuţi, foarte contemporani, care vor deveni cunoscuţi. De aceea am numit această colecţie „Une Histoire Vivante”.

Cum aţi mărit colecţia, ajungând în prezent la 300 de piese, având în vedere că nu cumpăraţi operele? 

Nu cumpărăm operele, dar avem totuși un mic buget pentru a putea funcţiona, pentru a transporta operele, pentru a face asigurările etc. Renault s-a dezvoltat în multe ţări ale lumii, iar eu am crezut întotdeauna că dezvoltarea trebuie susţinută și de această componentă culturală, pentru a atrage cât mai multe mijloace media: presa culturală, presa auto etc. Am prezentat colecţia în ţările unde Renault s-a dezvoltat și asta mi-a permis să cresc numărul operelor, deoarece am respectat și am perpetuat același principiu de la început: să avem artiști din toate ţările. Ce-i drept, la început era mai simplu, artiștii din toate ţările erau la Paris, unde se afla centrul artei contemporane. Acum mergem să căutăm artiștii în ţările lor și călătorim în Rusia, Brazilia, Turcia…

Sau România! Unde știu că aţi remarcat un video artist, Sebastian Moldovan, pe care l-aţi invitat să creeze pentru Renault. Care a fost ideea care v-a atras la el? 

Doream să găsesc un video artist pentru că nu avem video în colecţie. La București, am vizitat expoziţia Eastwards Prospectus și am fost atrasă pe loc de un video al lui Sebastian Moldovan. Mi-am spus imediat că trebuie să fac ceva cu acest artist. Acum avem un acord, Sebastian va lucra, noi îl vom ajuta cu tot ce are nevoie, iar când bugetul va fi aprobat, Sebastian poate începe. El va face parte din colecţie, dar mai durează până când opera lui va fi gata.

Munca dvs. presupune alegeri continue, iar dvs. trebuie să rămâneţi obiectivă. Cum reușiţi? 

Am câteva criterii de bază care mă ajută: pe de o parte, background-ul meu, educaţia mea și studiile de artă, iar pe de altă parte, gustul meu, în care am încredere, clarviziunea mea… În plus, totul se desfășoară în acord cu spiritul unei mari companii, Renault. Iar eu încerc să găsesc artiști care pot vorbi despre acest univers – pictori, sculptori, video artists, desenatori etc.

Care a fost momentul în care aţi știut că arta va fi destinul dvs.? 

Terminasem Știinte Politice în Statele Unite, aveam studii care nu aveau de-a face cu arta, deși întotdeauna iubisem arta. Eram la MOMA, în New York, și am văzut un tablou abstract care m-a cucerit pe loc și, când am privit mai atent, am văzut că era vorba despre o expoziţie care se deschidea exact în acea azi. Acolo a început totul. Apoi am avut șansa să îl cunosc pe Leo Castelli, care m-a făcut să descopăr artiștii epocii. Am continuat să fac în paralel studii de artă, dar nu credeam că voi face din artă o meserie. Mă vedeam mai degrabă o intelectuală pasionată care scrie despre artă, ceea ce de fapt continuu să fac și în prezent, în calitate de istoric de artă. Nu știu să vând artă, nu sunt nici creativă, dar calitatea mea principală este capacitatea intelectuală de a vorbi și de a scrie despre artă.

Am citit că întreaga dvs. familie are într-un fel sau altul legătură cu arta… De la părinţi și fraţi până la fiica dvs. Ne puteţi spune povestea familiei dvs.? 

Mama era fiica unei familii burgheze și făcuse studii de artă, era mare iubitoare de artă, tatăl meu era un intelectual care a devenit artist ceramist. Am un frate care e un mare matematician, am două surori profesoare în Marea Britanie și Tunisia și încă o soră care e cercetător în genealogie în Scoţia.

Iar fiica dvs. este actriţă… 

Este o actriţă încă în formare, dar judecând după ce spun cei din jurul ei, este formidabilă. „Shakespeare ar fi scris pentru ea”, i-a spus unul dintre mentorii ei… Eu nu știu dacă are talent sau nu, e fiica mea și o iubesc… Dar se pare că va reuși.

Și soţul dvs. este tot artist. V-aţi îndrăgostit prima dată de opera lui sau de el? 

De el! Apoi totul a venit la pachet: sensibilitatea lui la artă, cultura sa imensă, meseria lui de creativ în publicitate…

Am o curiozitate: care e culoarea dvs. preferată? 

E greu de spus, se schimbă cu timpul. Îmi plac culorile care nu sunt clare, definite, îmi place griul argintiu, îmi place verdele care bate în albastru. Nu îmi place roșu, pentru că e prea puternic, nu îmi place albul, care e prea… „definitiv”.

În casa dvs., care e locul dvs. preferat? 

Biroul meu.

Cum e amenajat? 

Toţi pereţii sunt plini de rafturi cu cărţi. Scrisul și lectura sunt foarte importante pentru mine.

Sunteţi și o colecţionară de artă? 

Da, dar una foarte modestă, nu am mijloacele de a achiziţiona operă de artă contemporană. Am cumpărat însă artiști necunoscuţi, emergenţi, care mi-au plăcut. Nu am nevoie de posesiuni a mă simt împlinită, așa cum nu am nevoie de o anumită casă, de o anumită mașină… Sunt puţin nomadă în spirit…

Puteţi numi două momente importante care v-au definit viaţa? 

Descoperirea mea de la New York din anii ’70, când viaţa mea a luat drumul artei, și marea plăcere a scrisului, care mă hrănește.

Ce aţi găsit impresionant în România? Care sunt diferenţele care v-au frapat? 

Nu văd nicio diferenţă, restaurantele, mașinile, ambuteiajele sunt la fel peste tot. Dar în România nu poţi să nu remarci disponibilitatea și bunătat ea oamenilor. La Paris, relaţiile dintre oameni, pe stradă, nu sunt cele mai plăcute. În România, oamenii sunt încă relaxaţi. Apreciez viaţa sofisticată din București, care e la fel ca la Paris, și oamenii, care sunt mai amabili.

Vă mulțumesc pentru percepţia pe care o aveţi despre România și vo așteptăm să reveniţi! Pentru mine, întâlnirea cu dvs. a fost o imensă plăcere!

De Cristian Niculae