Templieri și revoluţionari

Mă gândesc la ce-ar fi fost primul episod din Templierii, noul serial de 10 episoade de pe HBO (dar produs de History), dacă Landry, protagonistul, nu s-ar fi îndră- gostit de regina Ioana Întâia de Navarra a lui Filip al Patrulea cel Frumos. Și dacă, ce mai calea-valea, dacă pasiunea reciprocă nu s-ar fi consumat într-o scenă toridă și fictivă, importantă nu doar pentru că ne arată orbirea iubirii, ci și pentru că una dintre consecinţele ei este salvarea unor evrei alungaţi de acasă. 

Landry, un lider din ordinul Templierilor, fost erou al luptei de la Acra, undeva în nordul Israelului de azi, se îndrăgostește câţiva ani mai târziu, după ce acul timpului tocmai trecuse de anul 1300, de o regină în realitate urâţică, în film bucăţică. Soaţa și amanta află întâmplător de planul mârșav pus la cale de ministrul atotputernic al lui Filip, De Nogaret, de a-i căsăpi pe evreii parizieni, și-și anunţă ibovnicul. Convoiul acestora din urmă este întâmpinat de banda plătită de ministru ca să-i măcelărească, dar templierii apar din piatră seacă și fac scut. Bătăliile din Templierii nu-s nemaipomenite, dar ceva dramatism aduce ralantiul în scene 1:1 și câte o imagine panoramică de sus. Ca și-aici: evreii scapă și noi admirăm fraternitatea dintre iudei și catolici. 

Pentru că șpilul acestei serii e istoria. O rememorare venită la ţancul sărbătorilor de iarnă, când ne amintim nu doar de reni, Moș, coca-cola și alte relicve ale Sf. Marketing, ci și de ce-au făcut cei care au purtat, de-a lungul vremurilor, crucea pe piept - și-au căutat Graalul. N-am făcut însă cine știe ce spoiling povestindu-vă din episodul-pilot. Pentru că numele filmului e Knightfall. Este vorba adică despre istoria decăderii celui mai important ordin cavaleresc din Evul Mediu, cel care închide și ciclul cruciadelor și care, odată învins, permite Franţei să devină, treptat, monarhia absolută pe care o știm, condusă de Ludovic Soleil. Or, în această primă parte, filmată într-un studiou din Republica Cehă - acolo unde s-a refăcut, sanchi, Parisul medieval - , și cu scene de luptă filmate la Dubrovnik, în vara lui 2016, nimic nu anunţă sfârșitul unor cavaleri a căror autoritate deranja suveranitatea capeţiană pe cale de constituire. 

Știu că filmul n-are cine știe ce cronici și adevărul e că aștept și eu - totul - de la episoadele viitoare. Deocamdată, cum să spun, nu-i neapărat rău, dar n-are nimic al lui. Adică nici măcar nu-i prost, doar că nimeni și nimic nu ies(e) în evidenţă. Timingul e bun. După ce, de fiecare Crăciun, filmele-s pline de clopoţei și de Macauley Culkini, acum putem schimba registrul. 

Dar nu de tot. Dragii moșului, dragi 63% cititori cu studii superioare, dar și voi, cei 37% cu studii medii; femei și bărbaţi; evrei, creștini de toate riturile, liber-cugetători, cititori (semeni ai mei, fraţilor! - zice Baudelaire): s-aveţi sărbători vesele și nu neapărat liniștite, dacă nu vă lasă conștiinţa civică. Staţi strâmb și judecaţi bine, fără patimă, dar fără indulgenţă. Și celor care-și amintesc cum se uitau ei la televizor acu vreo 28 de ani, ca ieri, le urez să nu uite că am câștigat niște libertate mai întâi de toate într-un studiou albastru, de unde se transmitea alb-negru. Nu dispreţuiţi televiziunea, nu știţi când avem nevoie de ea.

Scris de Alexandru Matei, profesor universitar