Prinţul Mâșkin, diagnostician autist

Simptome. Semne. Aparenţele adevărate care nu trimit la adevăr decât în faţa cuiva care știe să le dea la o parte. Competenţa asta n-o are oricine. Tocmai, n-o are cine te aștepţi s-o aibă. Oamenii care-s buni la citit simptomele nu-s ei înșiși prea umani. Pentru ei, tot ceea ce văd e un big picture în care intenţiile celuilalt sunt doar încercări de deturnare. Pacientul vrea mereu altceva decât pur și simplu să se vindece. Iar însoţitorii vor mereu mai mult sau altceva decât vindecarea celor pe care-i însoţesc. Dincolo de toate astea, trupul omenesc e un parșiv: mereu imprevizibil, nu se lasă ghicit, se sustrage mereu cunoașterii.

Când am aflat că urmează să am ocazia să văd în avans primul episod din „Doctorul cel bun”, de la AXN (joia de la ora 22), nu m-am lăsat impresionat. AXN nu mi-a adus până acum vreo revelaţie, deși filmele de aici sunt OK, sunt amuzante, sunt cu suspans. OK, dar mereu cu reţetă, fără să riște.

„The Good Doctor” e altceva. Poate că după un prim episod nu-ţi dai seama că e un altceva pe care totuși l-ai mai văzut. Dar după ce afli că serialul e la sezonul trei în State și la doi în toată Europa de Vest, intri de curiozitate pe unul dintre siturile alea pe care nu vi le recomand, și te dumirești. E clar. David Shore, aha. Dr. House era doctorul cel rău, acum îl avem pe cel bun. Dacă v-a plăcut de Stavroghin, evident c-o să vă placă și prinţul Mâșkin.

Doctorul de-acum e un puști autist, rezident, pe care unii luptă să-l aibă în spital, alţii nu. Suntem în era cauzelor bune, în care copii adoptaţi beau Sprite și filosofi civici citesc e-bookuri. Freddie Highmore îl joacă magistral – de la un moment dat personajul îi intră-n piele – pe Shaun Murphy, un geniu al diagnosticului, la fel de neîndemânatic cu femeile ca Gregory House, dar din alte cauze. Ăsta mic e, pe bune, autist. E timid. Încearcă să socializeze din datorie. House avea un complex de superioritate, era hârșit în aparenţe, Shaun nu poate să se ascundă. Cel mic e obligat mereu să stea în umbră și doar neputinţa celorlalţi îl scoate la lumină, îl face erou cumva by default. „Doctorul cel bun” a fost însă, la început, un serial sud-coreean. Un actor și producător și-a dat seama ce poate ieși din el și l-a cumpărat, apoi l-a convins pe Shore să-l ia în atelierul lui de (anti-) eroi și să scoată din el o vedetă.

Povestea serialului – iar nu cea din serial – ne spune câteva lucruri despre lumea în care trăim. Unu, că nu vrem filme coreene, chiar dacă ele-s originalele unora occidentale de care ne place. Coreenii l-au vândut doar în Filipine, ABC peste tot. Serialul are audienţe uriașe în Vest – 6 milioane de telespectatori în Franţa înseamnă vreo 2 milioane la noi (unde doar Las Fierbinţi se apropie de suma asta). Mai cu moţ, turcii și-au făcut un remake aflat la primul sezon. Televiziunea locală a ajuns atât de puternică încât FOX TV Turcia a considerat că-i mai bine să pună în scenă un conaţional care să vorbească turcește decât să vină cu peisaj urban american (de altfel, asemănător cu cel din Dr. House, filmările au avut loc la Vancouver). Iar la noi, unde autistul n-are încă vreun prestigiu public, negativ sau pozitiv, și unde nimeni nu îndrăznește încă să aducă într-o producţie autohtonă un homosexual, „Doctorului cel bun” îi va lua niște ani să devină un serial cult.

Răutăcism tv 

Mangaliţa e un serial făcut pe scenariul lui Radu Crahmaliuc, cel care a mai lucrat la Mondenii și la Ai noștri. El declară într-un interviu că s-a inspirat din realitate pentru acest film. Aha. Actorii sunt luaţi din Atletico Textila. Se filmează în Bolintin Vale și nu se aude moldovenește. Unul dintre protagoniști e primarul. Prin ce NU seamănă Mangaliţa cu Las Fierbinţi? Încă nu-mi dau seama... Poate mă lămuresc după ce se lansează Moldovenii la Kanal D.

De Alexandru Matei