Oh, my GOT

A început ultimul sezon al GOT. Probabil, cel mai celebru serial din ultimul deceniu, ale cărui însemne pavoazează vitrine, geamuri, garduri și alte suprafeţe colabile de-a lungul meridianelor. Prin care economia tv britanică crește, chiar dacă televiziunea se mută tot mai mult pe ecrane mici și mobile. Despre toată această nebunie post-adolescentină, post-medievală și post-gotică, pe care n-am urmărit-o de la început, l-am invitat să scrie pe un fan adevărat: Mihai Iacob, hispanist de fel, profesor de literatură spaniolă la Universitatea din București. Pentru prima oară în această rubrică, așadar, avem un guest star. Alexandru Matei

Primul episod din sezonul opt nu rupe gura târgului, nu surprinde, nu e unul dintre acele episoade antologice (ca „Ușa”, din sezonul șase), e doar de tatonare. Căci previzibil era ca sosirea la Winterfell a lui Daenerys Targaryen – pentru a conduce lupta de rasă, a armatelor unite ale oamenilor împotriva umblătorilor albi – să nu fie deloc pe placul lorzilor nordici, care se simt dezonoraţi când văd că Jon Snow, ales de ei Rege al Nordului, a ajuns pudelul reginei blonde, temută, dar nu respectată. Previzibil era și ca Samwell Tarly, singurul intelectual din serial, să-i dezvăluie amicului Snow adevărata identitate, ascunsă sub simulacrul bastardului, aceea de Aegon Targaryen, moștenitorul de drept al Tronului de Fier. Adică mai presus de fufa blondă, sâc.

Tot la capitolul aspecte previzibile, dar poate nu atât de previzibile precum cele enumerate mai înainte, pot fi încadrate prefigurările unor prefaceri etice ale personajelor, o transformare a antipaticilor în simpatici și viceversa, cum s-a mai petrecut odinioară cu Tyrion și Jaime Lannister, care s-au îmbunat, sau cu victima de Sansa, care s-a șmecherit. De data asta, glisajele etice se anunţă în cazul lui Arya Stark, care pare să dezvolte o fidelitate rigidă și nesănătoasă faţă de interesele clanului Stark și ale poporului nordic și, mai ales, în cazul lui Cercei, care începe să zâmbească sensibil, acuma, că e graviduţă. Shame. Prin urmare, una dintre întrebările firești care se pot pune la începutul ultimului sezon GOT e de cine ne vor face scenariștii să ne atașăm de data asta și ce personaj ne va deveni insuportabil? Pe cine am ucide cu mâinile noastre, cum l-am fi ucis pe răzgâiatul psihopat de Jeoffrey Baratheon și pe frustratul sadic de Ramsay Bolton? Pentru cine vom tremura și ne vom ruga să nu moară? Drept să spun, mie mi-e simpatic Samwell Tarly, aș vrea să-i îngroape pe toţi și să le arate că știinţa de carte bate skillurile militare. Singurul lui defect e că seamănă cu Adrian Papahagi. În schimb, aș vrea s-o ia pe coajă mucea psihedelic de Bran Stark, care a devenit deja enervant cu călătoriile lui spirituale nesăbuite și cu aroganţa de guru. Bunul de Hodor nu trebuia să se sacrifice pentru el. Mai ales că, mai mult ca sigur, mucea e venit din viitor (sau din trecut, nu contează prea mult în loop-ul epic GOT) și coexistă cu ipostaza lui de Rege al Nopţii, sunt precis. Ah, apropo de ăsta din urmă, n-am înţeles ce-i cu semnul ăla de serial killer, construit din trupul victimei pe zid de castel. Mi se pare un brizbriz inutil. La ce îi folosește, oare, Regelui Nopţii să facă pe ezotericul, lăsând bileţele criptice în urmă, când are o armată de zombie care rad tot oricum, implacabili ca o plagă de lăcuste? Iar faza cu Jon călărind dragonul e lamentabilă, luată parcă din Cum să îţi dresezi dragonul?. Dar chiar și așa, m-a durut inima când am văzut Zidul spart de dragonul zombificat până și în joculeţul din generic. Of, my GOT.

Guest writer - Mihai Iacob