Lady Silence la AMC

Totul a pornit de la cycling. Asum: e plasare de produs. Făceam cycling la World Class și, cum mă uitam drept în faţă, văd o reclamă la AMC. Era prin martie: zicea că să ne pregătim de noi seriale. Știm foarte bine, de la neuroscientists, de ce creierului nostru îi place Netflixul – pe scurt, pentru că poţi face binging (la standarde înalte). Există și HBO Go. AXN acoperă un segment de piaţă mai puţin hedonist și exploatează obiceiuri mai ascetice, așa cum făceam cu toţii pe vremuri, când consumam televiziune cu respect pentru orele fixe. AMC însă n-a intrat cu totul în bazinul televizual românesc. Canalul nu e difuzat nici de Digi și nici de Telekom – cu care se poartă negocieri însă. De asta, când am citit despre The Terror, nu știam de unde să-l iau (oook, evident că știam, dar nu voiam așa…).

Serialele AMC sunt axate pe horror și pe ceea ce-n literatură se cheamă postuman: zombie și alte pseudo-și post-existenţe antropomorfe care transmit afecte nu doar de teroare, ci și o fascinaţie fantasy. Dar nu într-un imaginar medieval, gotic. AMC nu e perceput - și nici AXN - drept un canal quality, dar concurenţa a tot crescut și, rând pe rând, investiţiile s-au făcut simţite peste tot. Avem, altfel spus, seriale tot mai bune. 

The Terror, episod 8, AMC, vineri, 18 mai, ora 23:50

The Terror poate fi socotit bomba primăverii: nu știu dacă-i cel mai bun serial, greu de crezut așa ceva, dar e unul de același nivel ca alte produse quality. Receptarea critică a fost - zic a fost, mai e un pic și sezonul 1 se termină - peste așteptări, chiar dacă francezii de la Inrockuptibles i-au găsit noduri în papura narativă. Titlul cred c-a indus în eroare întrucâtva, pentru că audienţa a scăzut la o treime după primul episod, deși apoi a rămas oarecum constantă. Terror: e vorba de numele unui roman, al lui Dan Simmons (tradus sub exact același titlu la Nemira, în 2014), dar e mai ales numele unui vas al marinei britanice trimis, în 1845, alături de un altul, Erebus (nu, nu e despre dealerul Opel de la lângă Gara de Nord), să caute o ieșire, o cale de trecere mai rapidă dintre Europa și Pacific. Deși genul filmului e drama horror, cred că dimensiunea documentară nu poate fi eludată. Povestea e, înainte de orice, un elogiu adresat unei ambiţii civilizatoare unice, aceea britanică (cu bune și rele, desigur) și, mai pe scurt, unui tip de om, exploratorul, care ne-a dat la cheie casa mondială în care locuim astăzi. Filmul are două puncte tari. Primul e savoarea imaginilor – Antarctica deci, dar și cromatica superbă, care bate-n nuanţe de sepia mai degrabă decât rogvaiv, ca și cum capătul Pământul ar fi și o limită a vieţii. Și este: înfruntarea dintre ambiţie, dorinţă de putere, și precauţie nu apare decât ca un preambul la ceea ce va urma – o lungă și tot mai crudă așteptare a morţii, a înfrângerii lente a vieţii celor care rămân prizonierii gheţii și încearcă să scape. Al doilea punct de dimensiune tragică: ca într-un joc de-a ultimul câștigă, toată lumea moare, încet, încă înainte de catastrofa naturală, ca-n-tr-un fel de destin. Iar acel ultimul nu e altul decât regele George V din The Crown, actorul Jared Harris, căpitanul lui The Terror, care nici măcar nu se salvează AICI, ci într-un fel de viaţă de apoi, aceea a unui inuit. 

Poate-i bizar, dar supravieţuirea asta, care e și o conversiune – dintr-o viaţă treci, ca să nu mori „de tot” – într-o altă viaţă, îmi amintește de Silence. Ridley Scott contra Scorsese. În Silence, un catolic ajunge călugăr budist ca să nu moară torturat, la capătul unui soi de reeducare. Antarctica re-educă, în cel mai cinic stil: ascute instinctul de supravieţuire până când acesta înlocuiește orice etică. Și poate nu e întâmplă- toare nici prezenţa în serial a unei Lady Silence. În cele mai grele momente ale noastre, se face liniște. Pentru că nu mai e (aproape) nimeni.

De Alexandru Matei