Bodyguard: o revelaţie

Jed Mercurio e un regizor de televiziune cu ascendenţă italiană. A mai fost și aviator în divizia medicală a armatei UK și, fără vreo altă calificare, devine, în anii '90, scenaristul serialului Cardiac Arrest. Drama medicală este una controversată, pentru că venea cu o imagine, se zice, cinică a sistemului de sănătate din UK. Și, nu întâmplător, prim-ministru era John Major, lider conservator. La fel ca Julia Montague, personajul negativ din Bodyguard.

Nu știu cât din cele două calităţi – origine etnică și profesie de bază – fac din omul acesta un star al industriei tv. Fapt e că Bodyguard, serialul în șase părţi pe care-l difuzează la noi Netflix, are cele mai mari audienţe din istoria recentă a BBC, peste 10 milioane de spectatori pentru fiecare episod.

De ce? Bodyguard e un thriller politic în contextul terorismului internaţional. Avem, spus foarte simplu, musulmani pe de o parte și europeni pe de alta. Dar, spre deosebire de Cei bravi, unde totul se reduce la punerea în scenă a unui mecanism de comando, aici avem și caractere și, nu în cele din urmă, o dimensiune politică. Să le luăm pe rând.

În centru stă un actor care face un rol formidabil, scoţianul Richard Madden, care trecuse prin The Game of Thrones și care tocmai venea după un Romeo jucat pe scenă. În fiecare dintre aceste două ficţiuni, personajele sale sunt mai degrabă extravertite. În Bodyguard însă, actorul îl întruchipează pe un sergent tarat, pokerface, David Budd. Fost luptător în Afganistan, el se află în convalescenţă după o tulburare de stres post-traumatic care a dus, între altele, la ruperea relaţiei cu soţia, Vicky. Unii au vorbit despre Budd ca despre un post-Agent 007. Sergentul Budd nu e doar un profesionist absolut, dar pare lipsit de orice viciu. 

Tocmai de aceea, în cuplul care are împreună doi copii, spectatorul se identifică mai degrabă cu el decât cu mama. În exerciţiul funcţiunii, omul e robot. Yes Ma’am, No Ma’am. Odată redevenit „privat”, condiţia umană, ca să mă exprim generic, îl năpădește. Își iubește nevasta, care acum trăiește cu altcineva, și copiii, pe care-i salvează de la un atac kamikaze nu prin forţă fizică, ci prin meșteșug diplomatic (chiar dacă în scena respectivă, breathtaking, personajul terorist e idealizat).

Eroul nostru devine agentul de pază al Home Secretary Julia Montague, o conservatoare agresivă, care recomandă folosirea forţei în războiul anti-terorist, arogantă și trufașă la televizor, dar și în relaţiile cu subalternii. Or, spectatorul știe deja că Budd e un tip la care minciuna politică nu ţine. Experienţa războiului îl face să fie de partea celor transformaţi în carne de tun, nu doar de către ISIS, ci și de guvernele occidentale care recoltează voturi pe spatele unor oameni ca el. Șefa lui – interpretată de Keely Hawes, pe care Jed Mercurio o distribuise deja în alt serial făcut de el într-un rol care câștigase BAFTA în 2012 – e tot ce Budd urăște, dar între cei doi se naște cu toate astea o simpatie. Eros/Cupidon pare să intervină, doar pare, zic, pentru că pe moment Budd încearcă să-și recucerească nevasta, care nu-i răspunde la telefon, iar Julia pare ocupată cu o campanie politică cu care mărturisește, ce-i drept, că nu se identifică deplin. 

Occident și terorism care se întâlnesc în manipulare și ipocrizie; oameni care-s obligaţi să spună și să facă ceva diferit de ceea ce gândesc. Acestea mi se pare ingredintele unui film care te pune în postura de zoon politikon. Nu te uiţi la Bodyguard ca să te distrezi. Sigur, rămâne discutabilă critica frustă a politicii (gen toată politica-i de cacao, oamenii de rând știu că sunt minţiţi de tot spectrul puterii), dar e totuși un serial tv. Unde mai pui tehnica narativă: Budd circulă pe străzi sau în propria mașină cu capul împuiat de voci de speakeri de la jurnale de știri, în vreme ce chinul lui de a gândi una și de a face alta pare mai important decât orice eveniment politic. Puneţi de-un binging până vin brazii la Carrefour.

De Alexandru Matei