Asia Express

Chestiunea spaţiului nu prea e discutată când vine vorba despre reality show-uri. În principiu acestea sunt de trei feluri. Majoritatea se desfășoară în spaţiu închis. Cel mai celebru dintre ele, Big Brother, e un reality de alcov. Mă mir, acum, când mă gândesc, cât de fascinat am fost la primul sezon, să tot fie vreo 15-20 de ani. Și mă văd acum cu muștarul sărit, de fiecare dată când nu apuci să termini un minut de reality fără ca protagonistul să nu apară în ipostaza reflexivă și să-ţi spună ce a simţit în timpul acelui minut. Există, apoi, reality-ul de rezistenţă, care se desfășoară în natură, dar acolo spaţiile par deschise, dar sunt atent controlate. Ca la grădina zoologică. Așa a fost Madagascar, de pildă. Ocean, plajă, junglă, dar toate astea încadrate ca-ntr-o ramă ficţională. Cu ce diferă acest Madagascar de acea Africă de Sud din cutare alt reality sau cu orice alt loc cu apă-plajă-junglă în care descinde un grup de vedete de Dorobanţi?

În sfârșit, există reality-ul tip road. Drumul fascinează din mai multe motive. Evident, primul ţine de esenţa lui: dinamică, modificare. Road movie. Roman picaresc. Naraţiune. Forrest Gump alergând. Apoi, drumul e un loc cu oameni. Oameni neprevăzuţi, localnici, oameni autentici. Așa se făceau reportaje când a apărut camera mobilă: la drum. Așa e romanul, zice Stendhal: o oglindă de-a lungul drumului. Tocmai de asta, Asia Express e un reality la care mă pot uita. La care uneori mă uit cu plăcere. Nu neapărat la ficţiunea ale cărei convenţii le știu, în care personajele suferă ca și cum, pasămite, am avea de-a face cu un roman adevărat. Nu, asta mă enervează. La fel de antipatice îmi sunt momentele de după eliminarea cuiva, cu îmbrăţișări și adieu-uri stropite cu lacrimi și testimonializate mintenaș cu foamea de metadiscurs a omului hipermodern.

Formatul e, ca orice în televiziune, un hibrid. Iniţial, Amazing Race, un program american difuzat de CBS începând cu septembrie 2001, începe ca o întrecere între 11 echipe-cuplu care au misiunea de atinge o ţintă prin diferite mijloace de transport, în urma unor curse care seamănă cu Ocolul Pământului, dar nu în 80, ci în mult mai puţine zile. Buget de Robinson, aventuri provocate, interacţiuni cu oamenii locului. De-a lungul celor 30 de sezoane de până acum, eroii unui sezon au înfruntat o Argentină în care căzuse sectorul bancar, iar după agresiunea asupra Larei Logan într-un Egipt post-primăvară arabă, ţara a fost de asemenea scoasă de pe harta concursului. Dar, la urma urmei, aventura nu constă în performanţe de saltimbanci, ci mult mai degrabă în surprizele pe care ţi le oferă locurile și oamenii lor. Cele mai vizitate ţări au fost China, India și Franţa, poate nu întâmplător unele dintre cele mai cunoscute și branduite „civilizaţii” ale lumii. Show-ul, creat de Elise Doganieri și de Bertram van Munster, a luat Emmy pentru cel mai bun reality șapte ani consecutiv. De aici a pornit un reality olandez (Munster este el însuși olandez), Pekin Express, a cărui licenţă a cumpărat-o și Antena Monei Segall. 

Reality-ul românesc se aventurează anul acesta în India și reţeta funcţionează. Cuplurile fac autostop și șoferii care-i iau la bord pe călătorii însoţiţi de cameraman se implică în concurs. India apare așa cum i-ar apărea oricărui turist căruia nu i-ar fi teamă de insecuritatea unor teritorii mai puţin organizate decât bătrâna și uneori plicticoasa Europă. Nu-mi dau seama dacă excesul de testimoniale vine din bugetul restrâns – îmi închipui că e mai ieftin să pui protagoniștii să-ţi vorbească de pe loc despre ce au făcut decât să-i filmezi în acţiune. Senzaţia este una de viaţă „reală”, nu în sensul unei adrenaline de scenă, ci al unei umanităţi cotidiene, pe care ţi se pare că o regăsești din Chitila și până pe străzile mega-orașelor indiene. Asia Express merită urmărit, fie și pe sărite, nu pentru senzaţii tari pregătite și anunţate din timp, ci pentru feţele oamenilor anonimi. Televiziunea e a lor, dintotdeauna.

De Alexandru Matei