Mihail - O conversaţie între sinele boem și artist

Timid, boem, mi-am zis. 

Ciufulit. A pășit la propriu pe podeaua rece din locația shooting-ului. Mă simt mai confortabil dacă mă descalț, e ok? O șosetă de o culoare, una de altă culoare. Soarbe din cafea în timp ce privește pe fereastră. E relaxat. E boem, într-adevăr. Emană, așa, o aură aparte, poate datorită modestiei sau, pur și simplu, bucuriei că e aici, că ne cunoaște. Ne-am așezat lângă masa cu blat transparent și l-am lăsat să răsfoIască în liniște o revistă din store. În tot timpul acesta îi analizam trăsăturile, gesturile, tonalitatea vocii, asta pentru că e ceva misterios la el și eu voiam să aflu ce e și de ce. Nu am înțeles niciodată hype-ul pentru anumiți artiști, în special pentru cei care cântă cu pasiune, și mereu am fost de părere că pe cei care se diferențiază trebuie să ajungi să îi cunoști prin a găsi o cale care să dizolve misterul. Am vrut să fac asta ca să pot să scriu despre el, așa cum e, nu așa cum a fost descris până acum, nu așa cum pare sau cum lasă impresia. Și am știut din start că cea mai ușoară cale ar fi printr-un dialog simplu și relaxat. Dar nu orice fel de dialog, ci unul între Mihail și Mihail.

„Cel mai important pentru mine e că nu știu ce urmează să se întâmple, iar asta îmi e suficient.”

Ești pregătit?

Da. 

Interviul ăsta de fapt o să fie ţinut de tine.

De mine? 

Da.

Aha. 

Ești undeva în Italia. Undeva în Italia într-o căsuţă de lemn. Și stai la masă cu Mihail. Tu cu tine. Tu cu el. Ce vin beţi?

Un vin roșu sec. 

Ce melodie se aude pe fundal? 

Ceva podcast cu jazz... așa, sincronizat cu toamna. Ascult mult jazz, muzica pe care nu o fac. Eu am studiat pian, muzică clasică și am avut o atracţie faţă de jazz. 

Aha. OK, păi hai să vorbiţi și despre muzica pe care o faceţi. Dacă ar fi să alegi o melodie preferată de la Mihail, care ar fi aceea?

Probabil, Doru mă ia. M-am reconectat cu piesa asta, pentru că ea e veche. E de vreo 3-4 ani. 

Și, pentru că știi că Mihail a studiat artele vizuale, ce vede el atunci când îi cânţi melodia asta? 

Ce vede? Hmmm... lumină. Nu știu. Ceva abstract. O multitudine de culori care nu au un rol anume, nu există un fir narativ, dar care cumva se leagă. Există un echilibru. Îţi dau o senzaţie de pace. 

Vă relaxaţi. După câteva minute, vă ridicaţi de la masă și mergeţi în curtea exterioară. Sunteţi desculţi, vă așezaţi pe jos. Mihail începe să îţi povestească toată viaţa lui din ultimii 3-4 ani, după care îţi cere un sfat. Ce îi spui? 

Mmmm... m-am gândit chiar zilele astea la ceva de genul. Probabil că i-aș spune să aibă mai multă încredere în intuiţia lui, să își asculte mai mult inima, să aibă grijă de sănătatea lui. Oh, i-aș zice să se piardă mai mult în lume, să îmbrăţișeze viaţa mai tare, să se îndrăgostească și să își sune părinţii mai des. Râde. Se oprește și bea din apa plată. Vrea să continue, dar se bâlbâie puţin și zâmbește timid. Lasă capul în jos și își fixează privirea. Să... să fie conștient că nu e niciodată singur. 

Să își asculte mai mult inima, zici. Dacă tot ai menţionat asta, Mihail te întreabă dacă muzica ar exista fără iubire sau fără o relaţie. Fără iubire nu ar exista muzică. Dar nu iubirea faţă de un om, ci faţă de tot. Muzica e ca un semn de recunoștinţă pentru tot ce ne înconjoară. Iubirea e cel mai puternic sentiment care îţi dă input și relaxare și adrenalină, e o euforie. Te inspiră. 

Am pus stop puţin interviului dintre ei doi, fără să îl întrerup sau să îi spun asta. Firul narativ din capul meu stă pe hold și așteaptă semnalul pentru ca scenariul dintre cei doi Mihail să continue. Dar a început să vorbească despre vizita lui în Barcelona, orașul meu preferat, și aici a fost hook-ul. Hmmm, da, aici o să dărâm de tot barierele și o să aflu cum vede el anumite lucrui. Ca scriitor, găsești propriile modalităţi prin care vrei să descoperi oamenii, iar la mine e prin asocierea cu locurile pe care le iubesc, muzica pe care o ascult, oamenii pe care îi ador. Așa găsesc vibe-ul, conexiunea și mă ajută să îi citesc mai bine. Am fost o săptămână singur și m-am pierdut în oraș cu bicicleta. Mi s-a deschis inima. Ha, eu sunt mai boem așa. Când m-am întors în Cluj, aveam așa o stare de pace și mă uitam în jur cum toţi prietenii mei erau agitaţi. Mie îmi venea să le zic cât de faină văd eu că e viaţa și nu știu... simţeam o iubire aparte.

Și eu am simţit asta, să știi. E orașul meu de suflet. 

Da, oamenii acolo zâmbesc. Mergi pe stradă și conștientizezi că oamenii te remarcă. Nu te ignoră, se uită în ochii tăi și îţi dau un semn că te văd, chiar dacă ești străin. Simţi o conexiune umană. 

Te strigă Mihail. Hai să ne întoarcem la el. Vă întindeţi pe spate în grădină. Închideţi ochii. Ce vede el? 

Probabil, niște copaci. Se poziţionează sub un copac. E noapte sau e zi? Dau din cap că nu știu. OK, hai să zicem că e zi. E soare, nu e prea cald, ci e numa’ bine să stai sub un copac și să te uiţi așa printre crengi. Uau, ce naiv, nu? 

Atunci deschide ochii, se uită la tine și te întreabă: care e cea mai mare frică a ta? 

Mi-e frică de frică. Nu mi-e frică de moarte, căci am început să realizez că moartea trebuie tratată ca atare, dar mi-e frică să pierd ce am aici. Contactul cu oamenii, momentele pe care le am și pe care o să le mai am de acum înainte. 

Fără ce nu poate trăi Mihail? 

Fără muzică. Sună a clișeu, dar e true. Mi-e frică să îmi imaginez ce aș fi făcut fără muzică. Nu aș putea să mă văd altfel, fără muzică. 

Să zicem că apare Mihail copilul. Ce melodie i-ai dedica? 

Ha, ce tare! Stai să îmi aduc aminte de ăla mic. Oare ce-i plăcea... Nu-mi dau seama. Cred că ceva fără cuvinte. I-aș îngâna ceva melancolic, dar cu note blânde. O melodie neutră. 

Crezi într-o definire sau definiţie a fericirii? 

Fericirea e un cuvânt, dar însemnătatea e complexă. Ideea de fericire nu e suficient definită prin cuvânt. Nu cred. Fericirea e personală și e diferită de fiecare dată. E o simţire pe care nu poţi să o descrii. 

Mihail mic se uită la tine și te întreabă dacă ești fericit. Ce i-ai răspunde? 

Sunt fericit, dar nu cum ești tu acum. Eram fericit, dar într-un mod diferit. Lucrez să ajung acolo. Îmi aduc aminte și încerc să mă întorc acolo. 

Mergeţi înapoi în casă pentru că a început ploaia. Îţi pune un film și pe parcurs îţi dai seama că e filmul vieţii tale. Ce titlu are? 

To somewhere. 

Își face bagajul, pleacă, dar la un moment dat se oprește și își amintește că a uitat ceva. Ce a uitat? 

Eu, dacă uit căștile undeva, îmi mănânc zilele. 

Pleacă, dar îţi mai zice ceva. 

Don’t be afraid of anything. 

I-a plăcut dialogul. Simplitatea lui m-a liniștit și pe mine. A fost ca și cum aș fi purtat o discuţie cu un prieten. Credem amândoi în conexiuni și tocmai de aceea nu am putut să închei interviul așa. L-am pus să își imagineze că Mihail care a plecat stă acum în avion lângă mine, după acea zi petrecută cu Mihail. Ne cunoaștem pentru prima dată și îl întreb: 

Ce îţi lipsește? 

Nimic. E super OK tot ce am. Atât timp cât ai în faţă orizontul, it’s fine by me. Cel mai important pentru mine e că nu știu ce urmează să se întâmple, iar asta îmi e suficient.

Fotografii: Dan Nichitiu 

Interviu: Ioana Sabo 

Makeup: Bianca Marca 

Hair: Elida Constantinescu (Beauty District) 

Locaţie: DJSuperStore