Jurnal #COLECTIV

Jurnal #COLECTIV

M-am trezit pe la 9. Am cerut niște poze cu Bond la un distribuitor de film. Am băut mai puțină cafea ca de obicei. Copilul mic dormea. Am citit o revistă despre hotelurile Belmond, mi-am extins contul foto la ei. Cine știe când ai nevoie de o poză cu un grand hotel obscen de scump!


Am pierdut vremea la televizor, pe programul meu preferat, MyZen HD, unde două femei frumoase făceau yoga în sânul naturii. Mi-am imaginat că aș putea să-mi car izoprenul în living să le imit. Mi-a fost lene să-l scot de sub jucăriile fiicei mele. Am dat un mail la RFI să programez o înregistrare. Mi-am tot făcut planuri să îmi vizitez surorile. Degeaba.


Am făcut baie și-am citit Café au lait, de Julian Barnes. Am lăsat copiii acasă cu o bună prietenă. Am plecat la premiera Box a lui Florin Șerban. Sala de cinema era sloi. Premiera a întârziat, filmul a fost așa și-așa, nicicum. Am comentat în timpul filmului, mă dureau picioarele de frig și aveam părul jilav. M-am simțit nașpa, în fața mea stătea actrița din rolul principal, m-am prins de-abia la sfârșit.


După film ne-am dus într-o cârciumă lângă, 500 de oameni la 100 de locuri. Am stat aproape într-un picior. Am băut puțin dintr-un pahar de vin și-am vorbit cu un producător de film despre CNC și legile tâmpite din România. Am făcut cunoștință cu Alexandru Nanau (Toto și surorile lui) și nu i-am spus că îl admir. Am tăiat-o repede deacolo, nu mai puteam respira. M-am dus cu soțul meu La plăcinte și am așteptat mult să ne ia comanda. Am vorbit despre situația politică din Moldova. Mâncarea a fost mediocră, la mese erau numai moldoveni.


Am plecat acasă și am văzut pe Facebook un rând că a izbucnit un incendiu undeva într-un club. Am lungit-o la vorbe, în bucătărie. Pe la 2 am intrat din nou pe Facebook. Unii glumeau, alții erau speriați. Știam clubul Colectiv, știam trupa Goodbye to Gravity, Șapte Seri publicase ceva despre ei, în vară, la sugestia lui Despot. Am pus pe pagina de FB a revistei un infografic cu donarea de sânge, tocmai îl produseseră cei de la Funky Citizens. Am început să bag tv în venă, live-uri nearticulate, alertă. M-am culcat.


Se spune că zilele acelea care schimbă ceva în viața noastră ni le putem aminti în cele mai mici amănunte. Că fiecare detaliu rămâne în memorie, că fiecare senzație se stochează. Că vom ști, ca un blestem, orice lucru mic am spus și-am făcut, că nu vom putea scăpa de cele mai triviale întâmplări care le-au umplut. Că mintea rămâne blocată în camerele acelor zile, că ungherele lor sunt luminate perfect și că putem revedea totul, chiar la ani distanță. Ca o pedeapsă.


M-am trezit deprimată și foarte adult și mahmură fără să fi fost beată. La televizor se numărau morți. Pe Facebook totul semăna cu o mare neobișnuit de caldă și tulbure, vâscoasă, revoltă și durere, strigăte isterice și doliu, mobilizări salvatoare și mobilizări inutile și multă, multă neputință și neînțelegere. Apăruseră și marii jegoși care acuzau victimele și le doreau să ardă și-n lumea de apoi, hoitarii de politicieni care știau totul, ca de obicei, despre tineri și arși și catastrofe. Pluteam printre toate, așa cum am plutit într-o noapte în Marea Chinei de Sud, forțându-mi norocul, înotând într-un întuneric perfect, împingându-mi limitele singurătății și fragilității, doar ca să văd cât de departe de țărm pot ajunge și dacă țărmul avea să mai fie de găsit la întoarcere. Am rămas peste weekend închisă în lumea digitală, izolată perfect de orice realitate, găsindu-mi alinare în ce spuneau alții și cu o vină dospind în mine, ca un aluat cu prea multă drojdie din care va ieși, cu siguranță, o pâine prea moale, prea acră.


Se spune că atunci când trăiești un șoc emoțional te poți simți deconectat de orice. Că te retragi inconștient din lume, că îți tai involuntar toate acele legături pe care le ai cu ceilalți. Nu contează câți apropiați ai și câtă iubire îți oferă ei, sistemul tău nervos se înțepenește, n-are chef de nicio atingere, oricât de caldă ar fi.


Luni a fost ziua furiei. Am rămas închisă în casă. Nu veneau mailuri în inbox și nu plecau mailuri. În televizor se învârteau știri și se găseau vinovați. Toți alergau ca niște hamsteri disperați după un capăt de știre, aceeași știre cumplită. Când au început prohodurile de seară, cântate fals, pe nas, de marile slugi politice ale țării, l-am închis. Așa, cu ecranul negru, începuse să fie suportabil.


Pe Facebook nebunii erau în criză, proștii își arătau limitele, instabilii se agitau drăcește, oamenii cumsecade ne povesteau cum ajută. Spre seară am pocnit și-am început să trollez conturile unor politicieni siniștri. Nu eram deloc singură, sute de oameni făceau același lucru, cu o furie surdă și de nepotolit. Am folosit cuvinte pe care nu știam că le pot scrie în public și am scris mii de semne inutile în subsolurile postărilor lor imbecile.


Am instigat la ură. Am urât. Cu fiecare om din incendiu care pleca în lumea de dincolo, am urât cu patimă lumea de aici. I-am urât pe monștrii din sistemul politic. I-am urât pe apostolii zenului și-ai iubirii frățești. I-am urât pe cei care ne îndemnau la rațiune și pe cei care se simțeau superiori moral. I-am urât pentru toată ura pe care n-am apucat să o am, eu, cea dintr-o generație cu burta plină, cu salarii bunicele, hedonistă și plimbată.


Se spune că ura maschează nesiguranțele noastre ca oameni. Toți oamenii care urăsc, își urăsc propriile nesiguranțe și propriile greșeli. Se spune că ura îți dă senzația de putere și că vindecarea pentru ea stă doar în recunoașterea sursei ei. Și se spune că sursa ei e numai în tine, nu în cel pe care îl urăști.


Marți seară am ieșit de pe Facebook pentru prima oară, de zile bune. Mi-am înșfăcat copiii și am plecat în Piața Universității, gătită ca o păpușă, cu rochie și tocuri în picioare. La fântână am urlat prima oară DEMISIA și ASASINII și odată cu acea coloană de aer care-a însoțit cuvintele din piept până afară, a ieșit ceva nespus. A fost bine. Și odată cu acea coloană de oameni care a luat în puterea ei bulevardul Magheru până la Victoriei s-au pus la loc niște lucruri în mine. Am simțit că ne mișcăm, o forță uriașă născută și din neliniște și din resemnare. „Suntem prea calmi”, mi-a strigat la Romană un prieten arhitect, izbind într-un pet plin de monede. „Ar trebui să ne enervăm mai tare.”


Când am ajuns la Guvern, era atâta lume și-atât de amestecată, că puteai să juri că s-a depopulat de tot Facebook-ul, ba și ecranele televizoarelor, fie ele cu emisiuni de divertisment sau de știri. Eram toți, offline, în drum spre Colectiv, deciși fiecare în parte și împreună să reparăm România.


Se spune că există o așa-zisă „înțelepciune a mulțimilor” care face grupurile de indivizi să fie superioare indivizilor singuri. Se spune că unei mulțimi nu-i trebuie experți și lideri ca să fie inteligentă și că prea multă comunicare în interiorul unui grup îl poate face mai prost. Se spune că cele trei condiții ca un grup să fie inteligent sunt diversitatea, independența și descentralizarea. (Oinas-Kukkonen, Harri (2008). Network analysis and crowds of people as sources of new organisational knowledge)


N-am făcut nicio poză în piață în primele două zile. N-am scris niciun articol despre ea. Căutam altceva acolo, poate propria mea viață, în mulțimea aia care deja explodase: galerii gălăgioase și instigatori, demenți și pripășiți de tot felul, bătrâni și tineri, agitați și liniștiți, naționaliști feroce și stângiști. Pe o pancartă scria „Trauma se vindecă în stradă”. Nu știu dacă se vindecă acolo, dar în stradă e ceva mai bine.


Guvernul a plecat, dar numărul morților nu s-a oprit. Piedone a plecat, dar răniții n-au căpătat șanse mai mari de supraviețuire. Oprea a căzut în groapa istoriei, dar polițistul Gigina n-a înviat. Președintele s-a semiactivat, dar asta nu ne-a făcut mai puțin speriați de moarte.


În această vreme, Facebook-ul se ocupa cu listele și urletele. Prim-miniștri erau puși de gherile digitale și dați jos de altele. Specialiști în tăiat frunze la câini deveneau preferații publicului larg. Unii se visau lideri providențiali, alții își declinau competența. Unii afișau morgi neclintite de știutori ai unor adevăruri supreme. Puterea, puterea, puterea trebuia să nu mai fie a unei mulțimi fără nume și chip, trebuia împărțită, smulsă, posedată. Dar în piață nu era așa de bizar. În a treia zi am vorbit cu mulți oameni. Încă știam de ce suntem acolo. Speram, naiv, mai mult sau mai puțin să ne trezim dimineața într-o lume nouă, una în care, cele mai simple vise ale noastre să se împlinească.

 

CE SPUN OAMENII ÎN STRADĂ


Fana de la Gara de Nord: "Am venit aici de la Gara de Nord, avem copii, aș vrea să îmi fac un butic, atât aș vrea, un butic, dar știți ce greu e să îți faci butic, câte acte și șpagă îți trebuie?”


Valentin, născut la Victoriei, în costum military: "Să mai fure, cum să nu fure, dar să nu fure tot. Au salarii mici, să fure, dar să nu mai dea contracte pe nașpa la prietenii lor.”


Radu, coach, ținută impecabilă: „Eu am studiat pe vremuri științele politice. Dumneavoastră nu sunteți dezamăgită de stradă? (arată spre strânsura diversă din jur) Dar chiar și-așa, sper să câștigăm ceva, m-am săturat de toți proștii.”


Tudor Giurgiu, regizor: „Nu fac eu poză! Hai că fac o poză, cu tine.”


Cătălin și Cătălin, doi băieți ca brazii, în ii: „Noi am îngropat porcii la moschee, deci am rezolvat cu moscheea. Mâine ne ducem la Cotroceni, am depus cerere la președinte. Nu mai vrem corupție, noi am spus. Dar cu moscheea am rezolvat, gata.”



Ștefan, din Pantelimon: „Am venit cu prietenii aici, am copii, am trei copii. Nu mai vreau să fiu sclav, păi dumitale ți se pare normal ce s-a întâmplat la club? Nu mai vreau să fiu sclav.”


Alexandra, la primul protest: „E o energie incredibilă, mi-e puțin frică, sunt singură.”


O tipă care-l însoțea pe Tudor Chirilă: „De ce nu i-ai pus o căciulă mai groasă lui ăla mic? Nu îi este frig? Dacă îi e frig? Dar chiar nu îi e frig? Mie mi-e frig.” (n.r. se referea la copilul meu de 5 luni)


Ciprian, băiat bine făcut: „Am fost aici în fiecare seară. Această clasă politică trebuie să dispară. Am venit aici cu băieții de la Worldclass, antrenorii. Ne-am făcut antrenamentul și imediat în piață.”


MARI PROTESTE ALE SECOLULUI XX


Mișcarea Occupy, mișcare globală

Primul protest Occupy a avut loc în septmbrie 2011, în New York, sub numele de Occupy Wall Street. Până pe 9 octombrie, protestele Occupy erau în derulare în peste 951 de orașe din 82 de țări. Un an mai târziu, numai pe continentul Antarctica nu avusese loc un Occupy. Este o mișcare pentru justiție la nivel global.


Protestele anti-războiul din Vietnam

În octombrie 1969, o jumătate de milion de oameni au cântat pe străzile din Washington "Give Peace a Chance" a lui John Lennon. Protestele anti-războiul din Vietnam cuprinseseră toată America, ba chiar au făcut pui și în Australia. Nixon, președintele Americii, a declarat detașat că se aștepta la reacții anti-război,, dar nu își va schimba politica la presiunea străzii.


Umbrella Revolution, Hong Kong

O mișcare de stradă care a constat în ocuparea unor bulevarde din Hong Kong de către tineri , pornită ca răspuns la o nouă lege a sistemului electoral. Această lege ar fi permis Partidului Comunist din China să controleze nominalizările de candidați la alegerile din Hong Kong. Străzile ocupate au rămas închise pentru 79 de zile. Din păcate, Beijingul nu a făcut concesii în sensul celor cerute de protestatari.


Se spune că revoluțiile sunt declanșate adesea de procese interne din indivizi. Asta se numește „subiectivism”. Se spune că din această pricină, revoluțiile sunt o schimbare de mentalitate, o întoarcere pe dos a propriei minți, care înseamnă o schimbare de perspectivă asupra realității. Dar se mai spune că e o epocă în care trebuie să reformăm protestele astfel încât ele să nu devină irelevante. (The End of Protest: A New Playbook for Revolution, Micah White)

Comentarii

Mai multe

Moromeții 2

Moromeții 2

Institutul Cultural Român, de la instituţie la brand cultural

Institutul Cultural Român, de la instituţie la brand cultural

TASTE THE CITY / VESPA BUCHAREST

TASTE THE CITY / VESPA BUCHAREST

DANIEL ARSHAM - The Alien Visual Artist

DANIEL ARSHAM - The Alien Visual Artist

Victor Nemeş - ASIA

Victor Nemeş - ASIA

Andreea Bădală

Andreea Bădală

Două scaune. Două cafele. Două I.

Două scaune. Două cafele. Două I.

Metabolismul,  un șef ce nu trebuie supărat

Metabolismul, un șef ce nu trebuie supărat

Cele mai citite

Andi Moisescu | Zic ca ei, dar fac tot ca mine...

Andi Moisescu | Zic ca ei, dar fac tot ca mine...

Răzvan Exarhu. Viaţa și apucăturile unui bucătar celebru împotriva voinţei lui

Răzvan Exarhu. Viaţa și apucăturile unui bucătar celebru împotriva voinţei lui

Interviu Andra: Când pleci de la un concert, ai sentimentul ca ai luat parte la ceva magic

Interviu Andra: Când pleci de la un concert, ai sentimentul ca ai luat parte la ceva magic

Florin Piersic Jr.: A devenit un lucru atât de rar să întâlnești normalitatea

Florin Piersic Jr.: A devenit un lucru atât de rar să întâlnești normalitatea

Ana Morodan. De la like-uri la bani. Femeie fatală. Virtuală. Milenială

Ana Morodan. De la like-uri la bani. Femeie fatală. Virtuală. Milenială

Șatra Benz e aici. Află cum au debutat ca trupă!

Șatra Benz e aici. Află cum au debutat ca trupă!

Viaţa şi Filmul. Dana Nălbaru, Dragoş Bucur şi Sofia

Viaţa şi Filmul. Dana Nălbaru, Dragoş Bucur şi Sofia

Mircea Dinescu: Dumnezeu e un producător de imaginaţie

Mircea Dinescu: Dumnezeu e un producător de imaginaţie