Electric Castle 2017. Bigger, better, stronge(st)

Motto: ''Cucuruzu șade-n glie, știm cu toţii c-o să vie ploaia aia bogată, p-a noastră Bonţidă uitată. Că doră amu' o început festivalu' cu curentu' mult și mă mir că n-am vândut, toate cizmele die petrecut! Anu' ăsta viu și io, mi-s curioasă doră cum jocă Corina ca o domnișoră!''

înţelepciune popular-anonimă bonţidiană

Ascultă și simte. Respiră adânc. Zâmbește sincer. Relax, chill. Dansează. Bea. Lasă-te infestat de muzică. Impresionat de oameni. Dus de ritm. Trăiește Electric Castle. Un festival de care e greu să te saturi vreodată.

''Welcome back, missed you'' e prima chestie pe care o vezi când ajungi la cea de-a cincea ediţie a Electric Castle sau prima chestie pe care o vezi dacă deschizi Facebookul în dimineaţa festivalului. Asta și o tradiţională ploaie inaugurează Electricul de la Bonţida, dar tradiţionala ploaie de început nu reușește să facă și-un noroi tradiţional. Fără noroi, în iarba verde de pe dealul de lângă castel răsar supradimensionate, suprarealiste, ca-ntr-o poezie de Barbu, ciuperci viu colorate. Sau cel puţin așa se văd de departe corturile din campingul festivalului. 

220.000 de metri pătraţi sunt îmbrăţișaţi acum de soare, splendoare peste satul care 350 de zile pe an trăiește molcom, fără niciun fel de perturbare. O să bubuie muzica pe nouă scene și 250 de artiști o să umple spaţiile sonore. Sunetul va urca sus, până la nori, mai lent decât luminile halucinante, halucinogene de pe scena principală. N-am intrat încă în atmosfera festivalului, așa că am reţinut cu ce s-au lăudat organizatorii: deschidere de 80 de metri, ecran LED de 600 de metri pătraţi (asta-i de 10 ori mai mult decât apartamentul în care trăiesc, Doamne!) și rezoluţie de 8K.

Dar până la cea mai mare scenă, eu m-am retras pentru început la cea mai mică scenă. Sunt într-o cabină, exact ca alea telefonice, pe care generaţia mea le știe numai din poze. Intru, închid ușa bine-bine. Scena nu se-mparte cu nimeni. Îmi aleg piesa dintr-un playlist, absolut la întâmplare. Hey, sunt acasă, la duș parcă, doar că dușul meu nu e-ntr-o pădurice verde și răcoroasă. Cânt și dansez în legea mea, izolată de restul universului. Pentru un festival la care comunitatea e cea mai bună parte, experienţa asta e dubios de egoistă/egolatră, așa că mă opresc și mă duc să mă alimentez cu energie din fluxul mulţimii. Mă bag în roata uriașă din mijlocul taberei de festival, s-o văd și pe dinăuntru, că de pe dinafară a văzut-o tot Instagramul și Snapchatul și Facebookul. 

Din burta monstrului de carnaval lumea-i în slow motion. Mașinile dorm în parcare și scenele se înșiră luminoase, copacii ascund castelul și doi omuleţi în pelerine galbene ţopăie într-o pată de noroi de pe marginea drumului de pietriș. Nu știu dacă dansează după ce se aude la festival sau dansează după ce aud la ei în cap. E noapte la Bonţida, prima din cele patru. Mă dau jos din roată suficient de ameţită încât să mă cufund muzical în „Fotoliul din odae“ al Mirabelei Dauer, care era pe scena Hangar în faţa a mii de oameni care vibrau de la muzica părinţilor lor. Mirabela a dat și-o lacrimă, sunt sigură, Corina Chiriac a fost ceva mai divă înţepată. 21 de mii de oameni au bântuit prin Bonţida în ziua 0 de festival, adică cea în care nici nu-i deschis, nici nu-i închis, dar cântă Corina și Mirabela. 

Din ziua unu, aia pe bune deschiderea de festival, a început măcelul pe drum. Mașini peste mașini și 60 de autobuze de-ale Electricului au cărat oamenii într-un du-te-vino, cum cel puţin noi, aici, în Ardeal, rar am văzut. Înainte de-a intra la castel, în zona Electric Castle, amorţitul sat Bonţida s-a trezit în propriul lui festival. Muzicile din casetofoane se amestecau cu fumurile de la mici și iuţeala din gulaș și poporul se sătura și-aici, ieftine muzicile, ieftină și mâncarea, gumarii de ploaie și pelerinele chinezării se amestecau cu fleacuri de doi lei, foile A4 mâzgălite cu ofertele zilei tronau peste tarabe, cu duhul marketingului contemporan în ele. 

Ai fi zis că e chiar strașnica sărbătoare sătească „Fiii comunei Bonţida“, dacă strada n-ar fi fost pavoazată de oameni care stăteau turcește pe marginea drumului îngânând, ca o mantră, refrene rock și „dă-mi doi lei sau o ţigară”, „vreau bani de bilet“ sau, mai clasicul și mai vamavechistul, „băutură și mâncare”. În perimetrul Electric Castle, dincolo de porţile de intrare, e o copilăreală generală. Lumea se pupă mai ceva ca-n parcurile de lângă licee, se bate cu apă sau sare la șotron. Pentru chipurile mai serioase și minţile mai liniștite sunt mulţime de locuri cu bărcuţe de lemn și beculeţe cu lumină blândă, hamace, scaune fiţoase făcute de studenţii de la arte. 

Lumea-i zen pe aici, desigur, zen din specia obosit, zis și zen de nevoie, care vine după abuzuri de tot felul: prea mult dans, prea mult cântat, prea mult alergat, prea mult pupat, prea mult băut, prea multă euforie. Contrapunctul la tot zenul ăsta e în backstage, acolo unde cei 250 de artiști care vieţuiesc într-un cort cât China se pregătesc de concerte. Au și ei zona lor de relaxare, care constă într-un bar, cum altfel, citiţi lineup-ul festivalului și-o să vă prindeţi că oamenii ăștia nu fac incantaţii înaintea concertelor ca Madonna.

Moderat, de pildă, au rupt scena, au rupt publicul și se vor rupe și pe ei înșiși pentru că la Bonţida a fost ultima lor reprezentaţie sub acest nume. Din toamnă, Modeselektor și Apparat își vor continua activitatea pe cont propriu din această toamnă. Era cu cizme și pelerină galbenă. Pentru echilibrare cromatică purta între buze un trabuc. 

L-am întâlnit după concertul Moderat pe Andrei Gheorghe, chiar acel Andrei Gheorghe. Nu-i chiar festivarian de fel (adică un tip care nu ratează niciun festival), nici măcar vegetarian (ca mine), dar a venit să vadă dacă-i chiar mișto la Bonţida. „Am venit pregătit. A fost o întâmplare interesantă în București înainte să vin. Am mers să îmi iau cizme de la Decathlon. Doamna de acolo a zis că a comandat de trei ori mai multe cizme faţă de aceeași perioadă a anului trecut, datorită boomului care a avut loc înainte de Electric Castle. În îngrămădeala creată, foarte mulţi au plecat cu un 38 și un 42. Mă uit să văd cine merge șchiop pe aici”, zice Gheorghe, iar eu mă uit să văd cum sunt cizmele lui. Toate bune, numărul 40. Cu cizmele lui identice s-a vânturat peste tot, s-a pierdut în mulţime, „go with the flow“ spune că se cheamă asta, festivalurile sunt despre experienţe, că Paul van Dyk poţi să asculţi și-acasă cât poftești. 

Despre Electric crede că are trei puncte forte: location, location, location. Din punctele astea trei se naște succesul. E și apropierea și depărtarea de Cluj, e și Clujul. Locaţia e perfectă. Roagă însă organizatorii să pună subtitrare trupelor românești. „Da, da, ca la filmele românești!“, împroașcă el cu ironie. Îi place „poporul“ de aici, se uită la el, îl analizează, nu m-aș fi gândit niciodată să le spun armatelor de petrecăreţi popor, dar de-aia e Gheorghe Gheorghe. Și are dreptate că aici e un fel de popor cum ar trebui să fie și în alte părţi, mai ales după faza pe care mi-a povestit-o. „Un nene foarte, foarte beat, cu un steag maghiar începe la un moment dat să se zbenguiască exact ca o găină cu capul tăiat, bâţâindu-se «provocator» - folosesc cuvântul cu ghilimele, dar în același timp, în sensul propriu. Cei din jur nu dădeau doi bani pe ce făcea el, ba chiar se retrăseseră și îl lăsaseră în pace. Acesta urla și dansa singur într-un gol de oameni. A văzut că nu e băgat de nimeni în seamă, așa că a fugit în faţă, cu steagul lui cel mare, fluturându-l în faţa proiectoarelor, reușind să le taie vederea celor din spate. Nu a venit nimeni să îi dea un șut în fund. Ceva mă face să cred că în altă situaţie și-o fura. 

La un moment dat a venit un român, cu un steag românesc. Scena se petrecea destul de departe, vedeai oamenii cu mâinile ridicate, luminile colorate și steagul românesc care începea să se dueleze cu steagul maghiar. Cei doi băieţi intraseră într-o luptă, în mintea lor. În mintea noastră, cei care stăteam pe margine, văzând show-ul și auzind beat-ul, fără să vrem observam că lupta lor începe să fie de fapt un dans a două popoare funky care o ard unul cu altul și care sunt prietene. Intenţia total alta faţă de ceea ce făceau ei acolo! Mi s-a părut simbolic. Eu aș fi tăiat dacă aș fi putut secvenţa aceasta video și aș fi scris simplu: «Electric Castle: You can be anybody and do everything». 

Cel mai rău lucru care se poate întâmpla e că oamenii nu te bagă în samă. Dar asta e un lucru bun.” Mesajele de la intrarea în festival se schimbă mereu. De departe cel mai prizat a fost cel adresat mamelor: „I am ok, mom. Don't worry!” Panoul era vocea poporului, să-i zicem așa, ca Gheorghe. Și poporul a vrut să zică „Wanna be my electric bub forever?”, bine, nu chiar tot poporul, ci iubitul lui Georgiana, care a cerut-o de nevastă. Georgiana a zis DA, nu pe panou, ci live, sfioasă, la urechea viitorului soţ. S-a mai scris optimist „Aren’t we all just a ray of fkg sunshine?“ sau și mai optimist „Send nudes”, doar că fără destinatar. Păcat!

În tot acest timp, Zedd mixa, ducându-i pe cei din faţa scenei spre lumi noi, pline de ritm. „Dragostea din tei“ a celor de la O-Zone, mixată pe finalul reprezentaţiei, a fost o adevărată surpriză, stârnind un ropot de aplauze, dar ropot de picioare tropăind au stârnit muzicienii de la Fanfara Ciocârlia. Au fost pe scenă și cei cu „buletin de Bonţida”, cum ar fi Dub Pistols, care revin an de an. Și dacă e diversitate, diversitate să fie. Am avut și hip-hop, adus de Unkle, iar Paul Van Dyk a zis că se simte, în continuare, un copil care se bucură de muzica electronică. Tipul chiar a fost cool și-a dat o grămadă de autografe la finalul concertului. Subcarpaţii au fost absolut cei mai prizaţi români din lineup, mai prizaţi chiar decât trupe serioase, cum ar fi Alt-J, care și-a pierdut din public în timpul concertului. Deadmau5 a sosit la Cluj cu o zi înainte de festival. A făcut-o pe turistul și-a făcut grătare, zice gura târgului. 

Pe domeniul din Bonţida, cel care a fost de șase ori nominalizat la premiile Grammy pentru producţiile sale muzicale și de trei ori câștigător al celei mai mari competiţii globale dedicate DJ-ilor, deadmau5 a făcut un show de zile mari, iar fanii au putut asculta piesele de pe noile sale albume. O altă prezenţă, așteptată pe tărâmul bântuit al castelului Banffy, a fost vampirul Caius din Twilight. Jamie Campbell Bower, solist al trupei britanice punk rock Counterfeit, nu a mușcat pe nimeni, dar a rănit multe inimi de fane când concertul s-a încheiat. Lui Jamie i-a plăcut în Transilvania, firește, și-a dat niște declaraţii cu Dracula și filmări de videoclipuri în România. 

Cel mai fotografiat show al Electricului n-a fost pe scenă. „Lords of Lightning“ erau doi cascadori britanici care se băteau live, unul cu un fulger albastru, altul cu un fulger roșu, hipnotizând asistenţa. Puţină magie, multă muzică, puţină ploaie, multă iubire, a mai trecut un Electric Castle peste noi și, vorba panoului cu mesaje de la popor, „1 more thing. It's been emotional“.

Text: Maria Man. Foto: Matei Buță