Myanmar

– Cauţi o comoară? Vin să te ajut, e ușor să te rătăcești pe-aici. El este U-U, un puști de doisprezece ani pentru care câmpia Baganului este ce era pentru mine grădina blocului când aveam vârsta lui. Pornim împreună să căutăm comoara ascunsă de producătorii unei emisiuni de călătorii în templul cu numărul 1.538. El știe că nu există comoara, o mai căutaseră și alţii înaintea mea. Cumva, amândoi știam că după altceva trebuia eu să umblu. Și totuși U-U intră în jocul meu.

În fapt, căutarea mea începuse cu mult înainte, din clipa în care am auzit că undeva în sudestul Asiei se găsește o ţară care a stat ascunsă vreme de cincizeci de ani sub o dictatură militară dură. E vorba despre Myanmar, noul nume al vechii Birmanii. Călătorul amator de autentic din mine știa – conștient de cinismul implicit – că în astfel de locuri se păstrează tradiţii, că oamenii ţin cu dinţii de principiile și valorile lor. Trebuia să ajung acolo cât mai repede, înaintea valului civilizator. 

Situaţia politică: În ultimii ani, dictatura militară s-a relaxat și ţara s-a deschis către Occident, ceea ce a însemnat și o creștere a numărului de turiști.

Ajuns în Golden Land, unde stupele și templele aurite sunt pretutindeni, de la marea Shwedagon Pagoda din centrul capitalei până la cel mai mic templu ivit dintre copaci pe malul râului, într-un sat îndepărtat din nord, aveam să aflu că în drumurile dintre ele se află de fapt adevăratele descoperiri. 

Am pornit de acasă cu gândul că cel mai potrivit mod de a trăi experienţa birmaneză este de a călători alături de oamenii locului, cu transportul în comun. Când sunt rugat să povestesc ceva din Myanmar, nu locurile îmi vin în minte, ci oamenii pe care i-am întâlnit la drum. Precum cei din autobuzele care mi-au fost dormitor multe nopţi, ale căror priviri stăruitoare, dar deloc străpungătoare, doar pline de curiozitate, se sfârșeau cu zâmbete care făceau cât o mie de cuvinte. Asta în ciuda suferinţei lor, căci birmanezilor li s-a făcut o mare nedreptate când s-au împărţit genele răspunzătoare pentru răul de mișcare. În Yangon, capitala lipsită de motociclete, interzise acum câţiva ani în urma unor accidente cu turiști, femeile care vindeau flori la ieșirea din Sule Pagoda nu se puteau opri din chicotit văzându-mă cum mă chinui să îmi curăţ cu șerveţele umede tălpile înnegrite de vizita desculţă. A fost felul lor de a îmi spune: hei, ești într-o altă lume, așa îţi propui să o cunoști? 

În Myanmar trăiesc 135 de etnii, fiecare cu limba, cultura și tradiţiile proprii. Trei săptămâni înseamnă puţin când ai atâtea de văzut. Din fericire, în jurul lacului Inle trăiesc 16 dintre ele, iar piaţa din Indhein este ocazia perfectă de a le întâlni. Popoarele Shan își vând aici producţia din grădinile plutitoare pe paturi de alge, din atelierele de ţesături din fibră de lotus, de olărie, ţigări sau argintărie. Aici am rumegat betel, am vrut să înţeleg de ce această frunză, umplută precum o sarma cu nucă de areca, condimente la alegere și apă de calcar, este mestecată cu atâta poftă de mulţi birmanezi. Fără succes. 

O plimbare cu barca dis-de-dimineaţă pe lacul Inle este ca o alunecare pe oglinda în care munţii ce înconjoară întinderea de apă se privesc după ce sunt treziţi de motoarele zgomotoase ale bărcilor. Din când în când, din ceaţa ce separă cele două imagini, acrobaţii lacului – pescarii Intha – apar pentru reprezentaţia de dimineaţă. „Copiii lacului” care-și mânuiesc plasele conice prin aer, în timp ce vâslesc cu un picior, își duc traiul în casele lor lacustre. Viaţa lor depinde întru totul de lac, iar lacul, de muson și de ploile lunii martie. Și lucrurile nu merg spre bine... 

De pe malul lacului Inle, un autobuz de noapte m-a dus în Hsipaw, de unde călătoria de șase ore cu trenul până în Pyn Oo Lwin, capitala de vară în vremea colonialismului britanic, a fost ca o lungă piesă de teatru, cu câte un act în fiecare gară. Femei cu tăvi rotunde așezate peste prosopul făcut colac în creștetul capului, pline cu tăiţei picanţi, amestecuri de condimente și frunze murate de ceai, făceau numere perfecte de echilibristică, urmate într-o ordine firească de domni ce vindeau limonadă la pungă înnodată în jurul unui pai și îngheţată roz în formă de inimă. Personajele se schimbau la fiecare staţie mare. Obrajii albiţi de thanaka – pasta gălbuie din scoarţă de copac ce protejează și împodobește chipurile femeilor – erau înlocuiţi de frunţi punctate de bindi. 

Machiaj tradiţional: Feţele burmezilor sunt adesea acoperite de o pastă gălbuie care îi protejează de soare. Numele ei este thanaka.

În Mandalay, agitat și aglomerat, am găsit totuși unde să respirăm istoria locului – în oaza liniștită a palatulul regal – și am găsit răgazul de a urmări procesiunea zilnică a călugărilor budiști în straie de șofran pentru colectarea hranei oferite de credincioși – dhana – la Amarapura sau în jurul celui mai lung pod de tec din lume, U Bein. Pe dealul Mandalay-ului am reușit să îmi pierd telefonul. Directorul hotelului a ţinut morţiș să mergem să îl căutăm împreună. După două ore de urcat și coborât treptele abrupte, de verificat multele puncte pline de obiecte pierdute, unele foarte valoroase, concluzia lui a fost limpede: telefonul tău a ajuns la cineva care avea mai multă nevoie de el. Îmbătat de generozitatea din jurul meu, oricât de naiv ar părea, l-am crezut. Și a fost bine! Un alt autobuz de noapte m-a dus în Bagan.

Era locul la care visam de multă vreme. Răsăriturile privite din vârful pagodei Shwe San Daw mi-au dau impresia că soarele, pe masură ce răsare, se revarsă peste orizont sub formă de aur lichid, printre cele 2.200 de temple, pe coloana sonoră a imnurilor ce pluteau în ceaţa aurie care separa planurile. La apus, conurile cărămizii ce împânzesc câmpia, copacii acacia, plantaţiile de bumbac, cărările nisipoase și lumina venită din altă lume mi-au dat acel sentiment greu de pus în cuvinte, că te afli într-un loc unic pe Pământ. 

Oamenii trăiesc printre temple, au grădini de legume, cultivă cereale. Locul este viu, cum îi stă bine unuia dintre cele mai importante puncte ale budismului birmanez. Statul Arakan a fost cea mai izolată zonă în care am ajuns, dar și cea mai autentică, îngheţată în timp, chinuită de conflicte interetnice încă nerezolvate. Odinioară cel mai important oraș comercial al ţării, Mrauk U este acum un sat mai mare, înţesat de temple înnegrite de vreme. Un loc bun pentru contemplare, puţini călători ajung aici. 

Religia e importantă: Myanmar are o populaţie impresionantă de călugări și oamenii sunt profund religioși. 89% dintre burmezi sunt budiști.

Un pic mai la nord, în sudul statului Chin, într-un sat accesibil doar cu barca, am găsit copiii la ora de engleză, deși se aflau în vacanţa de vară. Pasiunea cu care vorbea profesorul despre cât de importante sunt aceste lecţii pentru viitorul lor era molipsitoare. Alţii jucau chinlone, sportul tradiţional în care nimeni nu pierde, toţi câștigă un timp petrecut împreună, jonglând mingea de ratan cu mișcări inspirate din dansurile și artele marţiale birmaneze. Tot în Chin, în satul Pann Paung, am întâlnit femeile cu chipul tatuat. Pânzele de păianjen de pe feţele lor, desenate cu mii de împunsături de spini, cu un amestec de grăsimi animale, plante, funingine și mult curaj, pe când aveau nu mai mult de nouă ani, vor dispărea din istoria acestui popor odată cu trecerea lor în altă viaţă. 

Întors în Mrauk U, la capătul unui drum rătăcit prin noapte, însetat și obosit, am dat din întâmplare peste fericirea însăși. La o masă luminată de un bec palid, stătea un tânăr care își trăia cea mai fericită zi din viaţă. Nu m-a lăsat să plec, spunea că astfel de momente trebuie trăite alături de oameni. După cinci ani de așteptare, răbdarea îi fusese răsplătită. Fata căreia îi declarase dragostea îi răspunsese. Și ea îl iubea. Și asta trebuia spus tuturor, chiar și unui călător pierdut vremelnic prin partea aia de lume. Dintr-odată îmi păru că becul luminează puternic, ca alimentat cu o suprasarcină. Nu, nu cred că era de la berea Myanmar cu care sărbătoream momentul. Realizasem că găsisem comoara pe care U-U, puștiul din Bagan, cu înţelepciunea lui de om mare, știa că o caut. Era nobleţea. Nobleţea de neegalat a acestor oameni trăitori într-o ţară cu un trecut tulbure, dar – sper – cu un viitor demn de frumuseţea lor. 

Astfel am realizat că, oricât de mult am încerca să categorisim călătoriile, în realitate ele sunt de un singur fel: spre oameni. Spre oamenii locului, spre cei cu care ne însoţim, spre noi. Myanmar-ul înseamnă o întâlnire cu nobleţea însăși. Și când această întâlnire are loc, atunci știi că ai ajuns în sufletul acestui tărâm, iar călătoria ta și-a atins destinaţia.

BURMA ÎN LITERATURĂ 

Burma a aprins imaginaţia scriitorilor și a fost subiect al unor cărţi importante din istoria literaturii universale. Primul pe lista autorilor este George Orwell, cu Zile birmaneze, un roman despre lumea colonială descompusă de căldură din acest colţ al Imperiului Britanic. O altă carte care vă va ajuta să înţelegeţi mai bine acest colţ de Asie de Sud-Est este Palatul de cleștar, al lui Amitav Ghosh. Aung San Suu Kyi, faimoasa dizidentă burmeză, are o poveste de viaţă impresionantă și o inteligenţă vie care va încânta cititorii. În română există un volum de dialoguri cu ea, publicat de Rao sub titlul Vocea speranţei.

Text și fotografii de MIHAI CODRESCU