Aventuri în Togo

Aventuri în Togo

Ekpui e aruncat undeva pe malul lacului Togo, între o brumă de cocotieri și zeci de căsuțe de beton recent construite de noul șef al satului cu ambiții capitaliste, care percepe o taxă de vizitare fiecărui străin care pășește în regatul lui. Mai la dreapta, pe o colină, stă cocoțată o umbră de casă. Abrupt, țărmul mușcă din ea, lăsând urme adânci. Un pescar pe-o luntre își împinge soarta în larg. Aici, masa înseamnă câțiva pești piperniciți și, dacă ai răbdare și-o plasă bună, creveți cât să-ți ajungă pe-o măsea. Aici oamenii nu s-au născut cu o linguriță de argint în mână, viața e grea, se naște cine vrea, trăiește cine poate. Pământul, apa și cerul le sunt martori; trăiesc de pe o zi pe alta, în voia sorții. Și fiecare zi e o luptă. Câțiva o câștigă, mulți o pierd.



Dimineața devreme, cu ghiozdanele pline de planuri și trasee, am plecat spre primul sat african din lunga noastră expediție. Expediție în țara care odată a purtat stigmatul de coastă a sclavilor pentru vasele europenilor avizi de capete pe care să le jongleze după bunul-plac. Beaugar, prietenul nostru african, a insistat că satul uneia dintre bunicile lui, care e încă în viață, e peste poate de frumos, un loc unde tradițiile voodoo sunt încă în floare și unde lacul din fața casei are puteri miraculoase de vindecare. Cum starea mea de sănătate se șubrezea pe zi ce trecea, am decis că e o bună ocazie să dăm curs invitației și să încercăm metode alternative de a ne acomoda la noul trai pe continent. 


La drept vorbind, îmi doream să ajung cât mai aproape de sălbăticia Africii, de locurile încă neînghițite de turiști, de simplitatea unei zile lungi și calde, de rutina unor oameni care nu se grăbesc nicăieri. Patru în spate, doi în față. Asta e regula taximetrelor togoleze. Pe noi ne  amuza aranjamentul și, după aproape o lună petrecută pe aici, deja ni se părea un fapt perfect normal. După câteva ore bune de mers prin cele mai fierbinți ore ale așa-zisei ierni africane – ajungem

în Vogan. În fiecare vineri, la Vogan se organizează o piață de fetișuri, ascunsă undeva la periferia unui bazar în care

ai să găsești orice numai ananas nu: banane, făină, cola cu gheață la pungă, găini, materiale textile, macete și evantaie din paie.


Căscăm gura în dreapta și-n stânga, în timp ce Beaugar își face, dibace, loc printre aleile labirintice ale bazarului. Cu toate că nu par a fi deranjați de prezența noastră inopinată, e evident că principala atracție a târgului e grupul celor

patru albi ușor zăpăciți de toropeală și de zarva generală. Ajunși în mijlocul pieței de fetișuri, ne cuprinde un fior straniu – sute de capete de animale zăceau inerte pe cearșafuri la picioarele noastre. Un supermarket sinistru de mortăciuni aprovizionat din belșug cu vulturi, capete de broaște-țestoase și cranii schimonosite de maimuțe, labe de tigri albi, piei de șarpe, cozi blonde de cai, lilieci și statuete grotești din lemn. 



Un amestec de curiozitate și greață mă face să scot camera și să mă apropii de obscenele tarabe, dar sunt oprită numaidecât: fotografiile sunt permise numai celor care cumpără, altfel… stergeți-o de aici! Beaugar încearcă să-l convingă că facem un documentar, că suntem voluntari, că n-avem un sfanț în buzunar – vânzătorul nu se lasă deloc înduplecat. Mă resemnez, dau să plec, dar sorții lucraseră pentru mine, astfel că, pentru o taxă simbolică (?!), mi se permite să-mi dau frâu liber impulsului creativ.


Câteva cadre mai târziu și ceva mai puțin entuziasm, ne aciuăm la umbra singurei terase din împrejurimi. O clădire ponosită, perfect camuflată în peisajul deșertic, își deschide scârțâind poarta către o curte interioară cu opt mese și tot atâtea rânduri de bănci. Scurt și la obiect: bere (Guinness și Eku), Youki de mere și cam atât. Bonus primim câte un cub de gheață și o scrumieră.


De două zile conjunctivita s-a agravat și fiecare clipite o provocare, ar trebui să stau într-un mediu steril îmbibat de picături oculare numărate, dar asta e ultima mea grijă. Am convingerea că vindecarea vine din interior sau, mă rog, de la bunica-vraci care ne așteapta în Ekpui. I-am cumpărat făină și ierburi ca să ne pregătească un akume de bun venit la cină, seara când vom ajunge acolo.


Ne terminăm berile, sucurile, pozele și râsetele și pornim spre sat. Mai avem câteva zeci de kilometri și trebuie să ne târguim iar drumul până acolo. Cu greu, oprim un zemi john, el mai oprește doi, iar eu mai agăț unul și iată-ne gonind prin praf și păduri tropicale către Ekpui.


Bunica trebăluiește prin curte, vântul adie ușor printre cocotierii de pe plajă, Aboy, un flăcău de vreo 12 ani, ne ia rucsacurile din cârcă și Beaugar ne prezintă, țanțoș, curioșilor de după gard. Ne cazăm rapid în camera de oaspeți, care, spre nedumerirea noastră, nu are nici măcar vreo saltea rătăcită, ci doar o masă și câteva fotolii de lemn care, cu greu, ar suplini funcția de pat improvizat. Facem cumva. Om vedea noi mai târziu, hai să ne aruncăm nițel în apă, să ne mai treacă năduful, că, zău, mi-a ajuns până la ora asta! Înfășurată doar într-un sarong alb care-i acoperă partea de jos a corpului, cu ochi blajini și mâini muncite, bunica poartă cu mândrie cicatricele care-i crestează adânc obrajii – semn distinctiv al tribului ewe din care provine, având o profundă semnificație spirituală la nivel de protecție, onoare și frumusețe.


Ne apropiem fără prea multe protocoale, nu e loc de conversație plicticoasă de conveniență, ci doar de un zâmbet și de voie bună. Se uită cu atenție la ochii mei bolnavi, îmi cere un flacon din plastic și îmi promite că până mâine licoarea vindecătoare e gata. „Și neapărat să te scufunzi în lac. Apa o să te curețe de toate relele.” Îmi trec prin minte paragrafele din prospectul picăturilor portocalii – infecție fungică permanentă – suprainfectare – prurit și hipersensibilitate – dar îmi trece repede. Mi-am promis că voi încerca ce-mi va veni în cale, acum e timpul s-o demonstrez.


O dată, de două ori, hey, nu glumea deloc bunica când zicea că… Deja mă simt mai bine. Plutesc vreo oră până mă satur, Beaugar râde de stângăciile mele de înotător și neinițiată în tainele remediilor tribale și, pe nesimțite, soarele a dispărut.


De pe la 8 am adormit pe plajă. Ni s-a făcut brusc frig și am fugit în camera bunicii. Acolo, căldură mare, țânțari și tot felul de sunete dubioase dinspre micul templu voodoo din curte. Nu pot să închid un ochi. Încă nu e dimineață? Pe la miezul nopții mi se părea că trecuse o veșnicie. Decid să mă aventurez în curte, cu două perne pe post de saltea. Beaugar era deja acolo. Râdem puțin, fumez încet și mă întind. E cerul spuzit de stele. Ochii îmi sunt grei, mă gândesc la o baie în lac, să mă spăl de sudoare și păcate, dar mi-e frică de Mami Wata, pe jumate femeie, pe jumate șarpe, care se arată noaptea și te poartă departe, departe sub ape, într-o altă lume, pentru cine știe cât timp. Beaugar doarme. Îi aud  respirația grea. Încet, încet, plec și eu.


La 6 ne trezim. Râdem zgomotos – cine ia prima galeată de apă la duș, unde-s cheile de la singura toaletă din sat, Ina, mături tu camera bunicii, da? – eu fac rost de nuci de cocos să bem până ni se umplu burțile și uităm că nu am mai mâncat o masă normală de când am aterizat în Africa. 


Bine? Bine! Ajungem pe plajă, unde spectacolul deja începuse – mogâldețe cu burțile mari fac orice să ne atragă atentia – pozează, dansează, urlă și fac tumbe. Se joacă și fiecare mișcare e studiată. Poate el e următorul care va declanșa un click. Click, click, click, îi trag în cadre pe fiecare în parte. Unuia îi lipsește laba piciorului. Se tăvălește pe jos de râs. Doi, mai curajoși, se postează în fața mea și mă analizează în detaliu. Vorbesc în ewe și le răspund în română, dar ne înțelegem. Vor să vadă ce fotografii am făcut. Le arăt, se amuză și se simt peste măsură de creativi. Două coji de mango și cadrul perfect. Click! Ai mei sunteți! La câțiva metri, ceilalți fug de-a lungul și de-a latul plajei. Ei, găinile, rațele și nisipul. Ca într-un carusel. În fața mea, o familie  conștiincioasă de rațe se înfruptă hulpav din resturile de coji de cocos. Toată lumea e la datorie. Femeile pe jumate goale își spală rufele direct în lac, copiii își fac temele sau mai dau leneș o pagină din manual, alții chicotesc înfundat, cineva bate toba, iar eu las camera din mână și mă tolănesc la umbră. Se anunță zile bune. Bună dimineața! Azi e o zi perfectă de plajă.


-  de Desirée Halaseh, autoarea cărții „Spațiul dintre nori. Cu rucsacul prin India”, publicată la Polirom



Comentarii

Mai multe

Unzip your mind

Unzip your mind

Weekend-ul acesta nu trebuie să ratezi cele 6 recomandări

Weekend-ul acesta nu trebuie să ratezi cele 6 recomandări

Băiatul cu inima de foc

Băiatul cu inima de foc

Verifică, mai ales dacă ești sportiv, dacă știi totul despre hidratare

Verifică, mai ales dacă ești sportiv, dacă știi totul despre hidratare

Raluca Mohora - General Manager Tonic Advertising

Raluca Mohora - General Manager Tonic Advertising

Noua colecţie Next School îi pregăteşte pe copii pentru şcoală

Noua colecţie Next School îi pregăteşte pe copii pentru şcoală

De ce Facebook îţi vrea banii și de ce o să-i primească

De ce Facebook îţi vrea banii și de ce o să-i primească

5 melodii din playlist-ul Antoniei

5 melodii din playlist-ul Antoniei

13 motive, 3 sezoane

13 motive, 3 sezoane

Noua voce latino a României - Barbara  Isasi

Noua voce latino a României - Barbara Isasi

Cele mai citite

Top 10 destinaţii în 2017

Top 10 destinaţii în 2017

Dincolo de timp: Ţinutul Zimbrului

Dincolo de timp: Ţinutul Zimbrului

Călătorie în Olanda: Scheveningen, locul unde ai parte de plaje nesfârșite

Călătorie în Olanda: Scheveningen, locul unde ai parte de plaje nesfârșite

Dincolo de nori: o călătorie pe Kilimanjaro

Dincolo de nori: o călătorie pe Kilimanjaro

Islanda, spectacolul naturii

Islanda, spectacolul naturii

La vânătoare de vin, în Italia

La vânătoare de vin, în Italia

Relaxează-te în Maldive cu Air France

Relaxează-te în Maldive cu Air France

Feroe, un arhipelag de insule exotice, dar nu tropicale, cu parfum de mare

Feroe, un arhipelag de insule exotice, dar nu tropicale, cu parfum de mare