Life in plastic... it's fantastic!

„Testele făcute la State University of New York în Fredonia au dovedit că în apa îmbuteliată (indiferent de brand) se găsesc în medie 10 microparticule de plastic pe litru.” 

Aud știrea la radio, în drum spre casă - o lăsasem pe fii-mea la școală - și-mi zic: „Aha! Acum e și în apa din sticle. Anul trecut au descoperit plastic în apa de la robinet, acum doi ani în produsele din pește, acu trei ani în produsele congelate, acum patru ani pe fructe și legume. Ce bine că oamenii sunt încă din carne și oase!”

În faţa porţii mă așteaptă o vecină să-mi înapoieze blenderul împrumutat acum o săptămână. Cât pe ce să nu o recunosc. Părul i-a crescut ca un Făt-Frumos din poveste: în șapte zile cât altora în șapte ani, iar genele i s-au înfoiat ca niște imense cozi de păun. Judecând după licărul din ochi, aș spune că-mi zâmbește, dar după strâmbătura buzelor, mai umflate decât îmi aduceam aminte, pare că mă-njură. Mi-e greu să mă decid cum să reacţionez, pentru că pe frunte nu i se mișcă niciun mușchi. Îmi întinde blenderul, șoptind ceva, o scuzo-mulţumire, cred. Din nou, mi-e greu să înţeleg, din cauza umflăturii buzelor. Iau obiectul cu un zâmbet tâmp și simt în mâna stângă o durere ascuţită. Cobor privirea și văd cum una din unghiile ei acrilice, verde neon, ascuţite în triunghi perfect, îmi sfâșie pielea celulă cu celulă, dincolo de dermul profund, tăind subţire în mușchi, făcând ravagii printre capilare. Până să mă dezmeticesc, a plecat. O privesc cum se îndepărtează, încătușată în pantalonii de vinil pocnind pe coapse, înfășurată în părul prea lung pentru un trup atât de mic, făcându-și elan cu cele două aripi frânte ce-i ţin loc de gene, ca o uriașă păpușă de plastic.

Îmi șterg cu limba sângele de pe mâna stângă și-mi zic: ce bine că încă mai putem avea relaţii adevărate! Intru în casă, las blenderul și-mi fac o cafea fierbinte. Deschid laptopul. Am mesaje. O prietenă îmi spune că se căsătorește cu un bărbat pe care nu l-a văzut niciodată, nu l-a atins niciodată, nu l-a simţit niciodată cu vreunul dintre simţuri, dar de care s-a îndrăgostit nebunește pentru felul senzual în care i se aude vocea în difuzor și pentru sensibilitatea cu care îi dă „love” la fiecare postare. Le urez din inimă casă de piatră. Îmi răspunde cu două cupe de șampanie virtuale. 

În alt mesaj, o rudă îndepărtată îmi trimite flori virtuale și-mi amintește că peste fix trei zile e musai să fiu online să lansăm împreună (fiecare de pe laptopul propriu) baloane virtuale în memoria a nu-știucui- și-nu-știu-cum. „Sigur”, îi spun. Îmi răspunde cu un ropot de aplauze sub formă de emoji.

Patru ore mai târziu o iau pe fii-mea de la școală. În mână ţine o foaie de hârtie. „Iar am găsit asta în bancă”, îmi spune cu un zâmbet oftat, plin de alint. Citesc: „Te iubesc atât de mult că inima mea se rupe. Hai să ne întâlnim mâine, decât noi doi, singuri, fără părinţi, la etajul doi, la locul de joacă, deasupra la supermarket. Semnat: D.” Pe spate era desenată o inimă, plutind în derivă între un cer incredibil de albastru și un pământ fericit de verde.

O privesc cu coada ochiului pe fiică-mea, care, indiferentă, face baloane de săpun și mi se face dor de vremea când dragostea era cu dureri de inimă și greșeli de exprimare, căsniciile de piatră, aplauzele cu palme înroșite, sărbătorile cu focuri de artificii, emoţiile cu tremur de mâini, inimile cu patimi, atingerile cu fior, vocile cu șoapte, furiile cu răgușeală, tristeţile cu lacrimi, rănile cu sânge, geloziile cu unghii în gât, femeile cu sâni și buze din carne, când părul creștea greu și plasticul nu se amesteca cu apa.

Urc în mașină. Deschid radioul. „I'm a Barbie girl, in a Barbie world/Life in plastic, it's fantastic!/You can brush my hair, undress me everywhere/ Imagination, life is your creation.”

Închid radioul.

de Lioara Bradu

Foto cover: Getty Images