Despre timp și vârstă

Sufăr de o boală ciudată. De fapt, nici nu știu de e o boală. Poate e doar o disfuncţie, un handicap, o scăpare, o greșeală în ortografia genetică sau, pur și simplu, o întârziere în dezvoltare. Problema e că nu simt trecerea timpului. Asta nu înseamnă că îmi lipsește cu desăvârșire noţiunea timpului. Nici vorbă. Simt cu delicateţe de mimoză timpul exterior, în care ne spălăm toţi ca într-o baie comună: simt cu fiecare por dacă e dimineaţă ori s-a făcut amiază, știu cu precizie dacă au trecut trei ore ori cinci minute, știu când sunt în întârziere, când nu e timpul potrivit pentru ceva sau cineva și înţeleg în detaliu ce înseamnă prea târziu sau prea devreme. În schimb, mi-e imposibil – im-po-si-bil – să simt, în mine, timpul interior, cel care ne împarte în copii și bătrâni, ne sapă obrajii cu riduri, ne arde aripile de îngeri, ne schimbă visurile în castele de nisip și ne ascunde iubirile în amintiri. 

Nu, nu e sindromul Peter Pan, dacă la asta vă gândiţi. Nu mi-a fost niciodată frică să îmbătrânesc și cred cu fiecare celulă a fiinţei mele că, dintre toate minunile trăite în viaţa mea, cea mai frumoasă e aceea de-a fi mamă. Boala mea e altfel. E ca și când, dimineaţa, în loc să mă îmbrac cu haine, m-aș înveli în timp, așa cum alţii se învelesc în tristeţe, ori în fericire, în sarcasm ori bunăvoinţă, în neîncredere ori în credinţă, în frustrare ori împlinire, în..., în fine, înţelegeţi voi. Ca și când, în loc de garderobă, aș avea o cămară imensă, cu nenumărate rafturi, în care, în borcane curate de sticlă transparentă, perfect sigilate, stau închise clipe, zile, ani, ca licuricii. Uneori dorm și-atunci e liniște și întuneric. Dar e de-ajuns să pășesc în încăperea lor, că se trezesc: se aprind în toate culorile curcubeului și zumzăie a veșnicie. Se face atunci așa o lumină, că-mi ia vederea și, până să mă dezmeticesc, mă trezesc locuită de o vârstă și ușa mi se închide în nas. Din pricina asta mi s-a spus uneori că nu mă comport cum trebuie pentru vârsta mea ori că mă iau prea în serios. Că sunt demodată ori prea de avangardă. Că mă ţin bine pentru anii mei ori că sunt de nerecunoscut. Din pricina asta, m-am trezit uneori mai copilă decât copila mea ori mai în vârstă decât părinţii mei, de-o seamă cu băiatul meu, cu o mare de timp între mine și soţul meu, căzută din alte vremuri în clipa de-acum. 

Să știţi că mi-am propus de multe ori să chem o anume zi, pe care am trăit-o, o ţin minte și a fost frumoasă, în care mi-a plăcut de mine sau mi-a plăcut de altcineva (poate chiar am iubit), ori ceilalţi m-au plăcut pe mine (poate chiar m-au iubit), în care timpul de afară și cel din mine au dansat, dacă nu în sincron, măcar în armonie; mi-am propus, zic, să chem o anume zi să mă locuiască. N-am reușit niciodată. Întotdeauna timpul m-a ales pe mine. Pentru că, vedeţi voi, a-ţi trăi timpul nu e totuna cu a-ţi trăi amintirile. Așa cum nu e totuna cu a-ţi trăi vârsta, ori vremurile.

Abia când am înţeles asta, am început să mă descopăr, să mă accept și să mă iert, poate chiar să mă plac niţel. De iubit (așa cum ni se tot spune că e bine s-o facem pentru a fi împliniţi) încă nu mă iubesc. (Iubesc mai mult lumea din jurul meu. Îmi iubesc mai mult amintirile. Îmi mai trebuie timp, să trec prin toate.) Dar poate o să reușesc – să mă iubesc, vreau să spun – atunci când o să mă transform eu însămi într-un licurici și o să zbor liberă prin cămara mea de veșnicie, căutând un borcan anume – o zi în care am fost cea mai fericită – și o să rămân acolo pentru totdeauna.