Sprintul într-un maraton

În social media toată lumea este fericită. Ne uităm la bloggeri cu vieţe perfecte, la vloggeri care-și prezintă viaţa de zi cu zi. Publicul tinde și tânjește. Ne întristăm pentru că nu putem fi ca ei. Suferim. De ce nu ne-a dat viaţa atât? Și iată, poate cel mai profund sentiment negativ pe care ni-l transmite social media vine din îndoiala că nu facem destul pentru a avea o viaţă mai frumoasă, că am fi putut mai mult. Ne supraexpunem, ne exacerbăm, uităm.

De la apariţia social media am învăţat să ne punem vieţile, într-un fel sau altul, pe reţelele sociale. Acolo punem poze, statusuri, exprimări. Urmăresc multă lume și unii sunt onești. Evident, nu ne vom putea pune negativismele și momentele grele pe social media mereu. Și nici măcar nu e recomandabil. Îi apreciez, în schimb, pe cei care pot oferi și din vulnerabilitatea lor, și din momentele grele, și din perioadele mai triste. Pentru că transmit faptul că nu e mereu roz, că mâncarea nu arată mereu la fel de bine ca în poze și zâmbetele nu stau la fel de fixe mereu. 

Urmăresc bloggeri și vloggeri și uneori mă surprind pe mine întrebându-mă de ce Dumnezeu lucrurile nu sunt așa ca la ei? De ce zilele nu sunt despre muncă în care totul e bine, despre seri petrecute în oraș, despre râsete, despre călătorii prin toată ţara fără nicio grijă, despre relaţii care nu au niciun punct negativ. Dar apoi revin la realitate și îmi dau seama că nu e chiar așa. Problema nu e despre mine sau ce văd eu pe internet. Mă îngrijorează însă generaţiile care se trezesc direct cu social media. Care ajung la 13 ani pe Facebook, Snapchat sau Instagram și-și dau seama că judecata stă în popularitatea de acolo. Pe vremuri, erai cool dacă ieșeai la ţigară pe terenul de sport. Așa arătai că erai în grup cu cei care dădeau tonul în școală. 

Astăzi, riscăm să formăm o generaţie de copii cu sindromul FOMO, adică Fear of Missing Out. Sindromul acesta, accentuat de social media, înseamnă acea senzaţie că tu ești în afara tuturor lucrurilor care se întâmplă în lume, pentru că vezi atâtea lucruri pe Facebook. E frica faptului că ești antisocial, deși tu ești om normal. E frica faptului că nu ești normal. 

Social media pictează în roz vieţile banale, simple ale oamenilor. Le pune un smiley face permanent pe care ceilalţi îl privesc cu invidie. Urmărim viaţa bloggerilor pentru a tinde către ce au ei. Sperăm că lucrurile acelea pot fi făcute obișnuit, de către noi. E visul că putem fi. Că vom primi like-uri, că vom ajunge la acele evenimente importante din viaţa orașului, că vom avea acea relaţie perfectă. Dar ne iluzionăm. Și poate noi, la 20-40 de ani, putem să ne dăm seama de aceste lucruri și să ne împăcăm cu viaţa noastră obișnuită: cu lucruri superbe, cu momente grele, cu certuri și tristeţuri, cu dezamăgiri și ratări. Dar copiii care vin din urma noastră au în faţă un zid. Ei nu intră doar în viaţă, ci și în viaţa internetului. Iar acolo, teama de a nu fi lăsat în urmă e uriașă, iar o generaţie de oameni depresivi se poate naște. Orașele mari ne-au intristat și apăsat, viteza planetei ne-a lăsat în urmă. 

Suntem alergători de curse de 10.000 de metri în care parcă totul merge ca un sprint. Dacă viaţa e un maraton, social media ne dorește niște usainibolţi ai planetei. Și poţi sprinta câteva secunde, dar nu o viaţă.

Scris de Vlad Andriescu