Minuni pe Camino

Minuni pe Camino


Au mai rămas doar câteva zile până la întoarcerea în locul în care anul trecut, când am ajuns prima oară, am învăţat să trăiesc cu adevărat. Număr zilele, în fiecare seară mai tai una din lungul șir pe care de un an îl numesc așteptare...




Anul trecut am ajuns pe Camino pentru altceva decât pentru mine. #minunipeCamino a vrut să fie o poveste de strângere de fonduri pentru Inima Copiilor, dar s-a transformat în povestea vieţii mele… de până acum, iar întoarcerea nu era doar certă, ci mai ales dorită. Pe 25 august, reiau drumul care pornește la poalele Pirineilor, la graniţa Franţei cu Spania, și se sfârșește la ocean, în Finisterre, Capătul Lumii, așa cum era socotit pe vremuri, când se credea că pământul e plat. Nouă sute zece kilometri de bucurie, în ciuda tuturor durerilor. Cum poate că ar trebui să fie și viaţa. Peste câteva zile voi fi iar la poalele Pirineilor, în pitorescul sătuc francez Saint Jean Pied-au-Port, locul de plecare pentru cei mai mulţi dintre pelerini. Același drum, aceeași Veronica și totuși - și eu, și drumul, alţii. 



Și #minunipeCamino2 e tot în beneficiul Asociaţiei Inima Copiilor, cum a fost și anul trecut, când i-am făcut pe oameni părtași zi de zi la călătoria mea, îndemnându-i cu fiecare poveste să doneze. De data aceasta, fondurile vor merge către proiectul de reconstrucţie și modernizare a Secţiei de Terapie Intensivă Nou-Născuţi a Spitalului Judeţean Constanţa. Când am ajuns în martie la Constanţa, într-o vizită cu bloggeri și jurnaliști, am pășit în actuala secţie de terapie intensivă și am știut că drumul de anul acesta e pentru ei. Stăteam în dreptul incubatorului în care se afla Emma, care avea trei săptămâni, și plângeam. Mă uitam la mogâldeaţa de doar 750 de grame și nu-mi venea să cred că un copil poate fi atât de mic. Visam că este câteva luni voi auzi de bine despre ea, așa cum aflasem despre Natalia, pe care o ţinusem în braţe la Marie Curie cu un an în urmă și care acum este bine. Din nefericire, Emma s-a mutat pe o stea chiar în acea noapte. 




Din 1968, când a fost construit spitalul din Constanţa, această secţie nu a fost refăcută, deși acolo primesc anual îngrijire 1.000 de nou născuţi cu probleme medicale din Constanţa și alte trei judeţe din zonă. Acolo, rata mortalităţii infantile e în prezent de trei ori mai mare decât media europeană și cea mai mare din România. Noua secţie e miracolul de care au nevoie nou-născuţii din regiune. Noua secţie e miracolul de care, poate, Emma avea nevoie. Aceasta va avea o suprafaţă de 800 mp, o capacitate totală de până la douăzeci și șase de locuri și va fi dotată cu echipamente medicale de ultimă generaţie, inclusiv o soluţie de telemedicină ce va permite medicilor să monitorizeze copiii chiar și din afara spitalului și să transmită informaţii medicale vitale ori să organizeze video-conferinţe cu medici specialiști din alte spitale din România și din străinătate. 


Secţia va dispune de instalaţii de gaze medicale, climatizare și monitorizare individuală, incubatoare și echipamente medicale de ultimă generaţie, mobilier specializat, spaţii speciale pentru părinţi, spaţii pentru personalul medical, pentru consilierea psihologică a părinţilor, precum și săli de consultaţie. De fapt, ceea ce s-a făcut la Marie Curie, unde în 2013 a fost finalizată construcţia de la zero a unei aripi de spital, se va replica la Constanţa. Parteneriatului de atunci dintre Inima Copiilor și Fundaţia Vodafone Romania i se alătură de data aceasta și un ONG local, Dăruiește Aripi. 




Asociaţia Inima Copiilor există și ajută copiii cu boli grave, în special cardiace, din 2006. Asociaţia a construit la Spitalul Marie Curie cele mai moderne spaţii medicale din sistemul public de sănătate: Centrul de Excelenţă pentru Cardiochirurgie și, cum menţionam mai sus, Secţia de Terapie Intensivă Nou-Născuţi, care va fi completată anul acesta cu prima bancă de lapte matern din România. Asociaţia a renovat la același spital secţiile de cardiologie și neurochirurgie, a amenajat și dotat sala de operaţii pentru neurochirurgie și continuă să susţină, inclusiv financiar, secţiile construite și zeci de mici pacienţi care au nevoie de ajutor. Sunt tare bucuroasă că inima mea m-a dus la ei și că aceste drumuri ale mele sunt dedicate lor. Un proiect atât de măreţ, care sprijină sistemul sanitar din România.


Camino de Santiago e, în traducere, Drumul lui Iacob, drumul pe care se presupune că a mers, până la Capătul Lumii, Apostolul Iacob, predicând învăţătura lui Hristos. Pelerinajul are rădăcini catolice și, pentru o parte dintre cei care îl fac, e importantă acea compostella pe care o primești la final - certificatul scris în limba latină care atestă că ai făcut drumul. Pentru mine, din perspectiva asta, mai important e pașaportul de pelerin, pe care îl ștampilezi la fiecare oprire, în acele hosteluri în care poposești - numite albergues, dar și în cafenele, biserici sau muzee de-a lungul drumului. Ștampilele astea, una mai frumoasă ca alta, spun multe povești despre acele locuri, despre ce ai trăit acolo, iar între ele, de asemenea, sunt povești trăite la drum, împreună cu alţii sau în singurătate. În timp, și mai ales în ultimii douăzeci de ani, de când Camino a devenit popular, datorită lui Paulo Coelho, care a parcurs drumul și apoi a scris cartea Jurnalul unui mag, pelerinii se duc acolo și pentru alte motive. Unii vor, pur și simplu, să meargă pe jos 780 de kilometri, cât are Camino Francés, care se încheie în Santiago de Compostella, adică ruta cea mai populară. Alţii vin să se regăsească, să trăiască o experienţă diferită. 




Am cunoscut fel și fel de motivaţii. Oricare ar fi fost ele, cel care vine cu inima deschisă nu poate fi același când pleacă. Parcă vezi mai bine viaţa, parcă ţi-ai pus ochelari noi, care îi dau o lumină încă și mai frumoasă. Acolo am învăţat că fiecare zi e un cadou. Din prima zi am aflat asta, care a fost foarte dificilă, nu fiindcă era prima, ci pentru că aveam de traversat dealurile Pirineilor - 24 de kilometri la deal și la vale. Trebuia să ajungi la destinaţie, în Roncesvalles. Pentru mine a fost foarte, foarte, foarte greu, nimic nu m-a pregătit pentru ziua aceea, dar, privind în urmă, știu că acea zi mi-a dat, la finalul ei, senzaţia că pot orice. Mi-aduc aminte cum stăteam pe culoar în camera cu vreo cincizeci de paturi în care am dormit în acea noapte, gârbovită de durere de spate și picioare, dar fericită și entuziasmată că reușisem. Abia aștept să trăiesc iar ziua asta, curând, foarte curând, și știu că, deși știu la ce să mă aștept, tot va fi greu. Dar va fi minunat. Sunt foarte multe poveștile pe care le pot spune, fiindcă drumul este, așa cum e și viaţa, o colecţie de oameni, locuri și povești. Cea mai puternică a venit într-o zi de la care nu așteptam nimic.


Știam că voi ajunge la Cruz de Ferro - Crucea de Fier, un punct foarte important pentru pelerini, unde îţi lași, simbolic, greutăţile în urmă, odată cu piatra pe care ai adus-o de acasă. Pentru mine însă nu era important, în sensul că eu sunt un om care, la finalul fiecărei zile, încearcă să renunţe la balast. Nu am nevoie de astfel de ritualuri. Însă nu le nesocotesc și mă bucuram pentru ceilalţi pelerini, dintre care foarte mulţi abia așteptau să ajungă acolo. Dar eu nu aveam nicio piatră și nu voiam de la Cruz de Ferro decât să îmi dea emoţia celorlalţi. Habar n-aveam că mi se pregătește cea mai importantă lecţie a vieţii mele. Apropiindu-mă, am văzut un băiat care urca spre cruce ajutat de beţe, adică așa credeam eu. Toţi avem beţe de trekking. Îţi fac viaţa mai ușoară pe unele porţiuni. Nu pricepeam însă de ce el înaintează atât de greu. Eu mă apropiam tot mai mult, iar el abia făcuse doi-trei pași. Eu nu văd bine la distanţă și nu îmi era clar înaintea ochilor. Până când am observat cârjele. Beţele lui erau, de fapt, cârje. Mă uitam la el și nu îmi venea să cred. 




Știam cât făcusem doar în ziua aia și cât de greu fusese pe alocuri, iar în capul meu alergau bezmetice gânduri legate de acea dimineaţă și cum ajunsese el acolo. Mintea mea se blocase la acea dimineaţă. Când am stat de vorbă, puţin mai târziu, am aflat că și el pornise de unde pornisem și eu, din pitorescul sătuc francez. Făcuse și el deja aproape șase sute de kilometri. Îl cheamă Daniel și e marea lecţie a drumului meu. Cunoscându-l, știu că niciodată nu voi mai putea spune „nu pot“ și că nu voi mai accepta aceste cuvinte de la oamenii din jurul meu. Am exersat asta deja în tot anul ăsta. Suntem atât de ușor tentaţi să spunem nu pot. Când, de fapt, nu ne dorim destul de mult ca să putem. Daniel m-a învăţat că, dacă vrem cu adevărat, putem. Sigur că știam cuvintele astea, dar în acea întâlnire le-am și înmagazinat. Le-am făcut loc în mine, acum au valoare. M-am gândit la el în fiecare zi de-atunci încoace, la puterea lui, la curajul și la fricile lui, la cum a atins, în trei luni pe Camino, mii de oameni. Care acum dau mai departe povestea lui. 


Mă voi gândi mult la el în perioada ce vine. Peste viaţa mea s-a așezat albastrul cerului senin al zilei în care l-am cunoscut. Cu lecţia primită de la el, cu nădejdea că pot fi o pasăre colibri pentru nou-născuţii care se nasc cu probleme, cu frică și curaj pornesc în curând iar la drum. Mă poţi urmări pe minuni.ro, pe contul de Facebook Veronica Soare sau pe Instagram.com/mult_soare. Iar dacă povestea asta ajunge la inima ta, hai să fim păsări colibri împreună. Poţi dona orice sumă pe inimacopiilor.galantom.ro/minunipeCamino2 sau poţi trimite un sms care valorează 2 euro la 8845. Îţi mulţumesc.


Text și foto: Veronica Soare


Comentarii

Mai multe

Moromeții 2

Moromeții 2

Institutul Cultural Român, de la instituţie la brand cultural

Institutul Cultural Român, de la instituţie la brand cultural

TASTE THE CITY / VESPA BUCHAREST

TASTE THE CITY / VESPA BUCHAREST

DANIEL ARSHAM - The Alien Visual Artist

DANIEL ARSHAM - The Alien Visual Artist

Victor Nemeş - ASIA

Victor Nemeş - ASIA

Andreea Bădală

Andreea Bădală

Două scaune. Două cafele. Două I.

Două scaune. Două cafele. Două I.

Metabolismul,  un șef ce nu trebuie supărat

Metabolismul, un șef ce nu trebuie supărat

Cele mai citite

Top 10 destinaţii în 2017

Top 10 destinaţii în 2017

Dincolo de timp: Ţinutul Zimbrului

Dincolo de timp: Ţinutul Zimbrului

Călătorie în Olanda: Scheveningen, locul unde ai parte de plaje nesfârșite

Călătorie în Olanda: Scheveningen, locul unde ai parte de plaje nesfârșite

Dincolo de nori: o călătorie pe Kilimanjaro

Dincolo de nori: o călătorie pe Kilimanjaro

Islanda, spectacolul naturii

Islanda, spectacolul naturii

La vânătoare de vin, în Italia

La vânătoare de vin, în Italia

Relaxează-te în Maldive cu Air France

Relaxează-te în Maldive cu Air France

Feroe, un arhipelag de insule exotice, dar nu tropicale, cu parfum de mare

Feroe, un arhipelag de insule exotice, dar nu tropicale, cu parfum de mare