Ay, Peru!

Ay, Peru!

Și ăsta seamănă cu Machu Picchu! Asta era în mintea mea de copil de fiecare dată când terminam de construit un castel din cărţi de joc. Când am spus da – fără să stau prea mult pe gânduri – unei călătorii de doar opt zile în Peru, din categoria pe echipe, cu program impus, am făcut-o cu sentimentul că am tras o carte de la baza castelului, că l-am dărâmat înainte de a fi apucat să mă bucur de el. Călătoria asta va fi ca și cum aș răsfoi în grabă o colecţie de cărţi poștale peruane. Dar eu lui Machu Picchu nu-i pot spune nu!



Odată ajunși în Lima, ne așteaptă un drum lung, de 1.700 de kilometri, pe coasta ceţoasă a Pacificului, peste dune de nisip, prin Altiplano și Anzii peruvieni, până la orașul pierdut. Autostrada Panamericana Sur, drumul pe care pornim, șerpuiește de-a lungul ţărmului, prin La Costa, fâșia aridă dintre Anzi și Pacific – deșertul Sechura. Totul pare un șantier, puţine case au acoperiș, doar ziduri de cărămidă terminate în franjuri ţepeni din fier beton. Taxele sunt prea mari pentru peruani… Intrăm în bucătăria unei familii de costenos pentru micul dejun și facem cunoștinţă cu Inka Cola, băutura de lămâiţă cu gust de gumă Turbo, care de mai bine de 75 de ani ţine piept mai puternicei surori americane, mai ceva ca incașii în faţa conchistadorilor. Părăsim coasta pentru un timp și intrăm în zona Ica, spre oaza Huacachina. Până la răcoarea oazei, ne îmbarcăm în buggy-uri și pornim într-un rollercoaster nebun peste dune. Pe o culme de dună, primim plăci de sandboarding precolumbiene, dotate însă cu legături moderne, cu arici. Fac o coborâre agresivă, ca un șmirghel pe o scândură de stejar. Răsplata este o porţie dublă de sparanghel – în al cărui ţinut ne aflăm – și o bere rece Arequipena.


Pornim apoi spre Pampas de Jumana, platoul deșertic desenat de liniile de la Nazca, la care nici nu am îndrăznit să visez vreodată. În aeroportul Maria Reiche – după numele celei care a adus notorietate liniilor – suntem cântăriţi, înregistraţi și împinși în grabă spre pistă, pentru ultimul zbor al zilei peste celebrele geoglife. Mă uit la avionul mic, de cinci pasageri, și îmi pun diagnosticul precis: masochism cu etiologie turistică, puseu acut. Doză dublă de Emetostop. Pare ca ieșim de pe orbita Pământului și intrăm pe cea a unei Luni rebele, plină de tatuaje tribale, desenate pe pielea oxidată a deșertului arid. Deodată, pilotul trage de manșă spre stânga, îndemnându-ne să privim, chiar sub vârful aripii, primul desen apărut în calea noastră. Se întelege, cred, ce înseamnă, pentru o faţă palidă ca mine, să zboare într-un avion care își folosește aripile, pe rând, drept indicator. Survolăm peste astronaut, maimuţă, câine, colibri, condor, păianjen, stârc, papagal, copac, palme, balenă, unele de sute de metri lungime. Deși am citit câte ceva despre ele, nu pot să îmi înlătur uimirea. Nici greaţa instalată de mult. Zborul merită însă toată suferinţa. Nu poţi să ajungi aici și să nu te joci de-a condorul livid peste linii.


Un moment de liniște. Mănăstirea Sfânta Catalina din Arequipa, construită la final de secol 16, a fost, pe vremuri, casă pentru 450 de călugăriţe și surori care își căutau mântuirea.


Drumul până în Nazca alunecă printre munţi marţieni. În oraș ne răsplătim curajul cu primul pisco sour, cocktailul naţional: pisco (vinarsul local), suc de lime, sirop de zahăr, spumă de albuș de ou, un strop de Worcestershire. Și ce merge mai bine, lângă, decât un ceviche, specific Americii de Sud: pește sau fructe de mare crude, marinate în suc de lime, picante, servite cu ceapă, coriandru verde, cartofi dulci și boabe gigante de porumb. Brusc, chevice devine noua mea mâncare preferată. Revenim pe coasta învăluită de garua lăptoasă. Pacificul îmbracă ţărmul golaș cu mătăsuri de un albastru marin și volane din dantele de spumă. Din când în când, în întiderea de nisip galben, parcele de culturi, în diverse nuanţe de verde, apar aranjate ordonat, precum timbrele într-o coliţă.


La Reparticion părăsim Panamericana spre Arequipa, unde s-a născut Llosa. Avem câteva ore să descoperim la ciudad blanca, construit din sillarul vulcanic. Arhitectura orașului este colonială, pe alocuri poţi găsi semnătura lui însuși Eiffel. Aerul este de muzeu viu. Mănăstirea de maici Santa Catalina, oraș în oraș, este o bucurie de labirint colorat în albastru și roșu. De pe o terasă, de la cei 2.380 m ai orașului, vedem Fuji-ul peruan, vulcanul Misti, cu ai săi 5.822 m. Aflat în inima munţilor, Cusco este un oraș colonial ridicat pe și din fosta capitală a imperiului Inca. In quechua, limba indigenilor, Cusco înseamnă buricul Pământului, așa cum trebuie să se fi simţit centrul celui mai mare imperiu din Lumea Nouă.



Să intri în piaţa unui oraș precum Cusco este ca și cum ai cerceta măruntaiele unui trup la disecţie, cu sentimentele amestecate ale unui student la medicină: teamă și repulsie faţă de imaginile și mirosurile ce te izbesc, dar și curiozitatea și încântarea descoperirii unor detalii pe care nu ai cum să le afli dacă nu ai curajul să pui mâna pe bisturiu și să tai în bucăţi toate temerile. Așa ceva nu-mi refuz niciodată. Piaţa centrală San Pedro mă cheamă: pite rotunde și aurii așezate în fișicuri înalte, brânză galbenă cu plante aromatice, făină vândută de femei cu jobene albe, sucuri proaspete de fructe, perdele din hălci de carne, în spatele cărora stau măcelăresele plictisite, teancuri de carne de lamă uscată și cel mai gustos ceviche din pește de apă dulce, mâncat pe băncuţa din faţa tejghelei. Însă nu poţi să spui că ai trăit cu adevărat experienţa culinară peruană până nu ai gustat din cuy – porcușorul de Guineea –, al forno sau prăjit, ca un Jerry întins de Tom cu fierul de călcat. Cui nu i se pare că prezenţa lui în meniu la Cina cea de taină din picturile murale peruane e un motiv suficient pentru a-l încerca, îi rămâne friptura suculentă de baby alpaca, udată cu o chicha de jora – bere de porumb nefiltrată – sau un mate de coca și acompaniată de cântece dedicate lui Pachamama.


Pieţe peruviene. Nu poţi înţelege cultura locală fără o vizită în abundentele pieţe din Peru, unde găsești de cumpărat mâncare delicioasă, obiecte făcute de meșteșugari și orice altceva îţi mai trece prin cap.


Cusco este locul de pornire spre Marele Picchu, făcând zile întregi de trekking prin munţi sau – în varianta mai rapidă – cu trenul. Din lipsă de timp, luăm un bus până în Ollantaytambo, unde ne taxăm biletul de tren cumpărat din Cusco. Calea ferată merge prin Valea Sacră a râului Urubamba până la Aguas Calientes. De aici, Marea Citadela e la un pas.



Machu Picchu este, fără îndoială, poza de copertă a Americii de Sud. De cum îl vezi, știi că ești în faţa uneia dintre minunile lumii. Terasele, odinioară cu plete aurii de grâne, sunt acum frezate cu gazon verde crud tuns cu lama. Orașul se află între două vârfuri, Machu Picchu și Huayana Picchu, și este înconjurat de prăpăstii abrupte și adânci. Geografia sacră își are replici în pietrele ceremoniale din sectorul central, dedicat practicilor religioase. Ghidul ne spune că americanul Hiram Bingham nu a descoperit Machu Picchu în 1911, ci l-a furat de la peruani, ducând la Yale artefactele găsite în complex. Iar săgeţile cad ploaie peste americani și spanioli. Aflăm că, dacă vrem să părem mai interesanţi acasă, trebuie să pronunţăm ambele c-uri din Picchu. 


Urcăm abrupt spre vârful Machu Picchu, pe scări înalte de piatră, tăiate în pădurea tropicală. Vegetaţia e bogată – orhidee, ferigi, mușchi, liane. Cu cât ești mai sus, cu atât La Ciudadela pierdută timp de patru secole seamănă cu un labirint de piatră la baza lui Huayana Picchu, cu al său Templu al Lunii. Mă minunez cum de au reușit incașii să ridice acest sanctuar-fortăreaţă pe șaua unui munte de 2.400 m atât de rupt de lume, fără ajutorul roţilor sau al animalelor de tracţiune. Impresionant este Templul Soarelui, singura clădire cu pereţi rotunzi, cu blocurile mari de granit incredibil de exact ajustate la rocile naturale pe care este construit. Detalii din arhitectura lui indică precis solstiţiul de iarnă. Mă gândesc ce ne-ar povesti zidurile astea într-o noapte cu lună plină. Din păcate, asta nu e posibil.


Text și fotografii de MIHAI CODRESCU

Comentarii

Mai multe

Helen - this girl is rare

Helen - this girl is rare

Alimentația plant based mi-a schimbat simțurile și viața

Alimentația plant based mi-a schimbat simțurile și viața

Arhitectura Interbelică a Bucureştiului și Regalitatea

Arhitectura Interbelică a Bucureştiului și Regalitatea

Rețeaua de health & fitness World Class estimează venituri de 38 de milioane de euro până la sfârșitul anului 2019

Rețeaua de health & fitness World Class estimează venituri de 38 de milioane de euro până la sfârșitul anului 2019

Familia Addams: bizarul și fantomaticul pe marele ecran de Halloween

Familia Addams: bizarul și fantomaticul pe marele ecran de Halloween

VICTORIA’S SECRET S-A DESCHIS ÎN BUCUREȘTI ÎN DATA DE 12 OCTOMBRIE

VICTORIA’S SECRET S-A DESCHIS ÎN BUCUREȘTI ÎN DATA DE 12 OCTOMBRIE

Irina Rimes, invitat surpriză în serialul Aventurile Fraților Urși

Irina Rimes, invitat surpriză în serialul Aventurile Fraților Urși

Mid-range revolution: cele mai bune telefoane sub 1.500 de lei

Mid-range revolution: cele mai bune telefoane sub 1.500 de lei

Cele mai citite

Top 10 destinaţii în 2017

Top 10 destinaţii în 2017

Dincolo de timp: Ţinutul Zimbrului

Dincolo de timp: Ţinutul Zimbrului

Călătorie în Olanda: Scheveningen, locul unde ai parte de plaje nesfârșite

Călătorie în Olanda: Scheveningen, locul unde ai parte de plaje nesfârșite

Dincolo de nori: o călătorie pe Kilimanjaro

Dincolo de nori: o călătorie pe Kilimanjaro

Islanda, spectacolul naturii

Islanda, spectacolul naturii

La vânătoare de vin, în Italia

La vânătoare de vin, în Italia

Feroe, un arhipelag de insule exotice, dar nu tropicale, cu parfum de mare

Feroe, un arhipelag de insule exotice, dar nu tropicale, cu parfum de mare

Relaxează-te în Maldive cu Air France

Relaxează-te în Maldive cu Air France