Bucureștii — crochiu de oraș

Cine sunt eu, când mă uit la el? Şi cine e el, când mă poartă în spinare? Mă plimb printre casele, curţile şi grădinile lui, bat de-a lungul şi de-a latul străzile şi coclaurile sale, urc trepte şi cobor borduri, mă împiedic de praguri şi trec de trotuare, mă strecor printre denivelările, ocolişurile, fundăturile şi crevasele lui, iau temeinic la pas toate formele lui de relief, toate înclinaţiile şi declinaţiile pe care mi le scoate în cale, mă caţăr aici, mă salt acolo, mă aburc dincolo – ah, pe toate am ajuns să le cunosc atât de bine! –, sunt, străbătând în lung şi-n lat oraşul meu, întru totul asemeni unui parazit minuscul printre crăpăturile pielii unui gigantic animal care se lăfăie la soare.

E animalul în care m-am născut, din rărunchii căruia, ca o impuritate, am ţâşnit, din exuviile şi descuamările căruia mi-am luat carne şi trup, din sângele căruia m-am hrănit, cu duhorile căruia m-am deprins, pe pielea căruia vieţuiesc, printre glandele căruia mişun şi în măruntaiele căruia mă voi întoarce – ca sudoarea, ca grăsimea, ca secreţiile – când voi muri. Uitaţi-vă bine la voi, când îl străbateţi, îmbrăcaţi elegant, când ieşiţi la plimbare. Nu este un oraş, cum ar părea la prima vedere, e un animal cu spinarea ca pântecele în care şi Iona trei zile a stat, până ce pe marele chit l-a trecut neputinţa. Gândiţi-vă! De s-a mai putut lepăda de el chiar şi după ce, încă de la-nceput, atât de bine îi intrase – în gură şi la socoteală.

Nu mergeţi pe Calea Victoriei când mergeţi pe Calea Victoriei, printre semeni de-ai voştri, cum vă imaginaţi, nu străbateţi piaţa Amzei, Nikos Belloianis acum Tache Ionescu, piaţa Lahovary, Parcul Icoanei, Alexandru Donici, Maria Rosetti, Popa Rusu, Toamnei, Corbeni, Moşilor, Olari, apoi din nou Moşilor-Corbeni, cu cinematograful Mioriţa atât de oportun rebotezat Europa (doar ne integrăm, nu-i aşa?) – până ajungeţi la mine. Cu cât îl iubiţi mai mult, cu atât vă afundaţi mai mult în măruntaiele acestui gelatinos corp viu de animal hăcuit, cu măruntaiele la vedere. Ca şi voi, e şi el pe jumătate ucis, pe jumătate nemuritor. Orb şi surd. Neputincios. Viu. Murdar de seva şi durata vieţii. Ca voi.

UNU

Dacă mă apropii de el venind dinspre pământ, de sub pielea lui contorsionată, până să văd lumina zilei, descopăr mai întâi oraşul de sub ape, oraşul neterminat. Nu oraşul canalelor de scurgere, căci lătúrile Bucureştilor se văd cu ochiul liber, sunt mereu la suprafaţă, ci oraşul subteranelor circulare, oraşul construit sub pământ, pierdut în nisipul mlăştinos şi mişcător asemeni cărărilor ce se pierd în pădure, fără luminiş la capătul lor. Un oraş care reflectă succesiunea străzilor, întortocherea uliţelor şi geografia enigmatică a fundăturilor care te scot sau te afundă – nu în apă, ci în pământ.

În zi senină, Veneţia e trasă la indigo după linia apei, în care se răstoarnă toată splendoarea ei vizibilă. Bucureştiul, indiferent de zi, are un dublu neclar şi sumbru în pământ, pe care unii îl bănuiesc, puţini îl mai ştiu, iar cei mai mulţi îi presimt prezenţa sub forma isteriei, exasperării şi neputinţei – ca un blestem, blestemul de a fi capitală într-o câmpie de mahala, lipsită de grandoare şi stil, prăfoasă şi seacă, stearpă şi mediocră, părăsită şi bântuită, plină de oameni cu voinţe de lut, cu suflet de sticlă şi inimi friabile, de argilă. Cine nu a stat să moară de opăritura aruncată peste oraş de cerul încins, în arşiţa betonată a verii – acela nu a cunoscut Bucureştii.

Ceva asemănător exasperării produse de această arşiţă neizbăvită, doar că în notă sumbră, umedă, viermuitoare şi labirintică, mobilizând deopotrivă uitarea, părăsirea şi abandonul, ceva asemănător este oraşul de sub Bucureşti, oraşul de tuneluri care se pierd în neant şi de străzi care duc nicăieri, de tuneluri şi de străzi invizibile, de care nu mai ştim, pe care le-am uitat, deşi atunci când ne punem în gând să ajungem undeva şi o luăm pâş-pâş pe stradă, străbătând străzi familiare, strecurându-ne printre pietoni şi flanând printre clădirile bine-cunoscute, ei bine, atunci când luăm uşurel caldarâmul la picior noi, fără să ştim, păşim de fapt şi pe străzile oraşului invizibil, lăsându-ne furaţi de ghemul lor încâlcit şi duşi, traşi, purtaţi, întortocheaţi, tunel după tunel, cot după cot, răscruce după răscruce, ne pierdem în succesiunea bolţilor neterminate – căci, crezând că mergem pe străzile oraşului de deasupra spre ţinta pe care ne-am propus-o, ne lăsăm de fapt rătăciţi de străzile oraşului de dedesubt, misterios atraşi spre un ţel pe care îl ignorăm şi pe care nu ştiu dacă măcar făuritorii Bucureştiului de dedesubt l-au ştiut vreodată. Ceea ce vreau să vă spun este că atunci când vă pierdeţi scopurile pe care le ştiţi este pentru că vă urmaţi scopurile pe care le ignoraţi. Cine se rătăceşte în Bucureştiul de sus se lasă de fapt rătăcit de mlaştinile scufundate ale oraşului de jos.

Le presimţim nelămurit, ori de câte ori nu reuşim să ajungem unde ne-am propus şi ne ratăm scopul. De ce ratăm? De ce nu ne iese nimic? Gândiţi-vă! De ce nu ajungem nicăieri? De ce ajungem mereu nicăieri? Pentru că noi nu locuim doar în Bucureştiul de deasupra: noi trăim, simultan şi fără să o ştim, şi în Bucureştiul invizibil, în Bucureştiul de dedesubt. Oraşul nostru este un plural. Are doi plămâni. Unul e la lumină – şi e înecat de praful exasperant al câmpiei; celălalt e sub pământ – şi e bântuit de eşecul care l-a aruncat în uitare.

Aşa suntem şi noi, locuitorii lui fideli – secătuiţi de încâlceala vârtejurilor iscate în desele furtuni de câmpie, irosiţi de încâlceala labirinturilor abandonate. În oraşul început şi neterminat din măruntaiele Bucureştiului vizibil se află cartea de nisip a tuturor letargiilor noastre. Dumneavoastră ori dumneavoastră ori dumneavoastră, oare ştiţi cine sunteţi? Sunteţi dublul oraşului scufundat, ori dublul oraşului vizibil? Ştiţi? Oare dublura cui suntem fiecare dintre noi, bucureştenii? Adevăraţii bucureşteni? Neam dublu, cu o parte a chipului rătăcită în labirintul de sub străzi şi cu cealaltă dusă de colo-colo în încâlceala dintre ele...

DOI

Bucureştiul este un oraş pe care l-au făcut capitală indiferenţa locuitorilor şi nepăsarea ocupanţilor. Nu are nimic din orgoliul oraşelor care cuceresc şi nici din dramatismul celor care se află sub ocupaţie. O bunăvoinţă indolentă şi un farmec al vieţii lipsit de mari adâncimi, în tonalitate minoră, reprezintă formula sa dominantă. Identitatea Bucureştiului nu este mai fermă decât neclaritatea schimbătoare a anotimpurilor care îi fac climatul. Adeseori este iulie în aprilie, este ianuarie în martie, septembrie la începutul lui noiembrie şi, uneori, mai în plin iulie. Clima Bucureştiului este la fel de neaşezată ca şi starea sa. E o întâmplare că în aprilie este aproximativ o vreme de aprilie.

Şi, aşa cum nu există doar un singur Bucureşti, ci mai multe, mergând de-a lungul şi de-a latul lui întrebarea care îţi vine imediat în minte este: urmaşul cărui trecut este Bucureştiul de azi? Pe cine continuă? De cine se desparte? Capitală a unei ţări care nu devenise încă o naţiune, Bucureştiul premodern era un târg molcom şi delabrat. Călătorii străini îl percepeau ca pe o enormă grădină orientală, dedată letargiilor infinit întortocheate, care erau proprii ciclului levantin de viaţă. În acelaşi timp, cei mai perspicace dintre ei percepeau în comportamentul stărilor de jos o neliniştitoare vioiciune acidă şi o suspectă energie pro-occidentală la unii înalţi boieri.

Acestea, vioiciunea acidă şi energia pro-occidentală, aveau să răstoarne treptat, după 1821, rânduiala somnoroasă a statului fanariot. De îndată ce a devenit capitala unei ţări care şi-a propus programatic să transforme poporul de ţărani într-o naţiune de cetăţeni, Bucureştiul, pierzându-şi pluralul târgoveţ, a câştigat acel ceva care, în secolul XX, a atras simpatia unui Georges Duhamel, interesul unui Seton-Watson, contrarietatea contelui Czernin şi respingerea anxios-dispreţuitoare a unei Olivia Manning, înşelată de britanicul ei bărbat cu o prea-româncă ibovnică. Pe scurt, înstărit de modernitate şi întărit de modelul francez de viaţă, Bucureştiul a devenit locul în care farmecul unei anumite neglijenţe debonare putea fi trăit nu numai în deplină lipsă de griji, ci şi ca o formă de sociabilitate feerică. Cum putea coexista acest sentiment al vieţii cu violenţa politică şi cu toate nebuniile care, în cele din urmă, au distrus lumea vechii Europe? Toţi oamenii care au cunoscut Bucureştiul interbelic sunt de acord că aici, cu foarte puţini bani şi practic fără relaţii, puteai gusta din deliciile traiului bun şi din beneficiile unei sociabilităţi contagioase.

Montherlant spunea că cine nu a cunoscut Parisul anului 1938 nu a cunoscut fericirea. Parafrazând, aş spune că Bucureştiul interbelic a făcut posibilă o formă de fericire care s-a bazat pe întâlnirea irepetabilă a patru elemente binevoitoare: o viaţă lipsită de griji, dar şi de mari ambiţii; o vitalitate a conversaţiei, care, fără a înceta să fie inteligentă, putea fi şi o incontinentă flecăreală; o vie plăcere de a fi împreună cu ceilalţi, care era deopotrivă şi pasiune de a cleveti, şi dorinţă de a-ţi muia limba în sângele aproapelui; în fine, un simţ al relativităţii tuturor valorilor, care mergea de la cinismul vesel până la încruntarea autoritară, dornică, în chip bovaric, să pună un capăt acestui carusel vesel şi superficial, prin violenţă. Toate aceste binefaceri erau date, cum vedeţi, împreună cu defectele lor constitutive. Identitatea Bucureştiului este echivocă şi în ceasul ei bun.

Nu numai identitatea sa psihologică e echivocă. Unitatea sa fizică e nulă. Dacă străbaţi în orice direcţie cartierele Bucureştiului, lipsa sa de unitate îţi sare în ochi. Şi asta nu de când a fost distrus de Nicolae Ceauşescu, ci dintotdeauna. Dacă mergeai de-a lungul Podului Mogoşoaiei – mai târziu, după 1877, Calea Victoriei – cu un ochi educat de linia oraşelor „normale“ (am pus ghilimele, mă refer la cele de unde e respectabil să declari că te tragi – Paris, Budapesta etc.), ceea ce ţi se impune este că varietatea deconcertantă reprezintă stilul însuşi al Bucureştilor. Nu exista un aliniament al caselor, cum nu există azi o cotă de aliniere a streşinilor (cum există, de pildă, în Paris).

Sistematizarea, în Bucureşti, nu a făcut decât să niveleze prea marile abateri de la regula geometrică: nu a putut elimina dezordinea şi devălmăşia dimensiunilor – de altminteri, ambele, pentru un adevărat bucureştean, încântătoare. Chiar şi astăzi, în urma atâtor uniformizări, modernizări şi  distrugeri, clădirile care bordează arterele bucureştene sunt imposibil de rezumat printr-un stil arhitectonic unitar. Arterele însele au fost trasate după amplasamentul caselor şi grădinilor, şi nu invers. Chiar dacă cele mai multe din grădinile bucureştene au fost mutilate de neghiobia modernizantă a guvernanţilor şi de invazia barbară a carosabilului, drumurile încă mai păstrează ceva din meandrele întortocheate, despre care cine a copilărit la ţară ştie că sunt specifice potecilor care duceau către vecini, din spatele casei. Străduţele tipic bucureştene sunt ca maţele de oaie aruncate în praf. Acesta e farmecul lor.

Casele însele s-au dispus după placul proprietarului şi au fost construite după gustul său strict personal, potrivit năzuinţelor, închipuirilor, fantasmelor şi mijloacelor materiale ale fiecăruia. În ceea ce încă mai are bun şi fermecător, Bucureştiul ilustrează expresia liberă a inteligenţei, gustului şi posibilităţilor locuitorilor săi de extracţie mai degrabă modestă. Nu este un oraş al marilor boieri, ci unul al micii burghezii întreprinzătoare: casele care dau stilul Bucureştilor sunt ale târgoveţilor, meseriaşilor, negustorilor şi practicanţilor meseriilor liberale. Grosul clădirilor acestui oraş aparţinea, în proprietate, întreprinzătorilor care avuseseră succes ori noroc în afaceri, celor care, într-un fel sau altul, s-au ridicat prin ei înşişi, peste ei înşişi. Aceşti oameni mărunţi, activi, intrepizi, cu visuri de parvenire rapidă, deopotrivă bovarici şi realişti, zeflemisitori şi disimulaţi, inovatori şi tradiţionalişti – ei au făcut Bucureştiul pe care îl cunoaştem.

Cel mai bine se vede extracţia lor socială modestă după tipul bisericilor pe care le-au ridicat singuri, cu banii lor de teşcherea. Este vorba de bisericile de cartier, care sunt puzderie. Din stilul lor, se poate vedea că această populaţie era pioasă, dar nu bigotă; dădea bani bisericii, dar cu moderaţie; ţinea la tradiţii, dar accepta imediat inovaţiile; era prea zgârcită şi sceptică pentru a risipi bani pe luxul somptuar, dar cheltuia totuşi pentru reprezentare simbolică. Centrul vieţii ei nu era biserica, ci societatea; nu forul interior, ci sociabilitatea uşuratică; nu spaţiul privat, ca în filozofiile politice moderne, ci interstiţiul publico-privat, specific amestecului binevoitor şi neriguros de modern şi premodern, care e tipic zonei Balcanilor. O populaţie veselă, gălăgioasă, iute de limbă şi aprigă la mânie, gata să lăcrămeze sentimental şi să se înfrăţească cu duşmanii la petreceri, harnică după multe căzneli şi rapidă în nestatornicie – pe scurt, lumea flecărelii lui Anton Pann şi a dramoletelor lui Tudor Muşatescu.

Contemplându-i cu ochii minţii firea şi lă sându-mă să plutesc în zbor peste întinderile sale neregulate şi imprevizibile, am sentimentul că Bucureştiul a fost făcut de spiritul şi iniţiativa oamenilor de cartier. Este o capitală ieşită din asocierea întâmplătoare a vecinătăţilor de cartier, aşa cum se înfiripă, astăzi, discuţiile de la scara blocului. Nu întâmplător, ci cu necesitate, aceşti oameni mărunţi şi bine dispuşi, întreprinzători şi delăsători deopotrivă, au fost cei mai loviţi de distrugerile lui Ceauşescu. Pentru acest Ubu al spiritului de geometrie, felul de a fi al unor oameni care puneau plăcere, scepticism şi bonomie în a fi ceea ce erau nu putea fi decât un scandal.

Şi, deoarece plăcerea, bonomia, dezordinea, delăsarea, scepticismul şi sociabilitatea zeflemisitoare ale acestora s-a întipărit durabil în formă fizică a oraşului, Bucureştiul, ca fapt urban total, a trebuit să trezească ura şi resentimentul comuniştilor – aceşti duşmani ai micii burghezii, ai proprietăţii private şi ai bucuriei de a trăi. Bucureştiul pe care, în mare parte, l-a distrus Nicolae Ceauşescu era un oraş pe potriva vieţii tipului de om pe care tocmai l-am descris mai sus. Modul eclectic în care se îmbinau stilurile caselor, diversitatea lipsită de rigoare a mărimii lor, absenţa oricărei alinieri urbanistice, felul în care se împreunau străzile – dând intersecţii fără plan, neaşteptate insule de grădină în calea tramvaielor şi ronduri sau scuaruri în plin bulevard –, invadarea trotuarelor de către copaci şi ieşirea curţilor până la limita străzii, amestecul exuberant şi neclar dintre privat şi public în viaţa oraşului, toate acestea au fost dramatic alterate de nebunia comuniştilor şi de laşitatea noastră.

HORIA-ROMAN PATAPIEVICI – născut la 18 martie 1957 (Bucureşti).

Studii de fizică (1977-1981; diplomă de specializare 1982), cercetător ştiinţific (1986-1994), asistent universitar (1990- 1994), director de studii (1994-1996), membru în Colegiul Consiliului Naţional pentru studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS, 2000-2005), preşedinte al Institutului Cultural Român (ICR, 2005-2012). Preşedinte Artmark (din 2015). Cercetător privat în istoria ideilor. Scriitor. Realizator TV. Director al revistei ID – Idei în Dialog (2004-2009).

A susţinut cursuri de istoria ştiinţei şi de istoria ideilor (Universitatea Bucureşti). Membru al Grupului pentru Dialog Social (GDS); al Uniunii Scriitorilor din România (USR); al PEN Club. Membru fondator al Societăţii Academice Române (SAR) şi al Grupului de Cercetare a Fundamentelor Modernităţii Europene (Universitatea Bucureşti şi New Europe College). Membru de onoare al Institutului Ludwig von Mises – România.

Textul lui Horia-Roman Patapievici poate fi citit în întregime în volumul Bucureștiul meu, publicat de editura Humanitas. E un volum colectiv, în care au scris ŞERBAN CANTACUZINO, HORIA-ROMAN PATAPIEVICI, ANAMARIA SMIGELSCHI, ANDREEA RĂSUCEANU, DAN PETRESCU, GABRIELA TABACU, IOANA NICOLAIE, MONICA PILLAT, TATIANA NICULESCU BRAN, ANDREI CRĂCIUN, ANDREI PLEŞU, IOANA PÂRVULESCU, MARIUS CONSTANTINESCU, ADRIANA BITTEL, CORINA CIOCÂRLIE, DAN C. MIHĂILESCU, MIRCEA CĂRTĂRESCU, NEAGU DJUVARA, RADU PARASCHIVESCU.

«Cartea noastră își propune să adauge chipului Bucureștiului, așa cum este el cunoscut, câteva tușe noi, aparţinând orașului din ultima sută de ani. Unele dintre povestiri vorbesc despre un București al memoriei, în mare parte dispărut, despre un oraș subiectiv, așezat la temelia unor afecte și impresii păstrate în pliurile minţii, altele invocă prezentul cu toate ale lui, în vreme ce altele inventariază straturi peste straturi de semnificaţii și prezenţe care s-au adăugat sau le-au fost șterse unor locuri, timp de o generaţie.» Gabriela Tabacu, editorul cărții Bucureștiul meu Cartea poate fi cumpărată pe www. libhumanitas.ro și costă 45 de lei. 

Text de HORIA-ROMAN PATAPIEVICI, fragment din cartea Bucureștiul meu, editura Humanitas

Foto: Iulian Comănescu, Claudiu Popescu, Getty Images